Mircea Dinescu s-a născut la 11 noiembrie 1950 la Slobozia, ca fiu al lui Ştefan Dinescu, muncitor metalurgist, şi al soţiei sale, Aurelia Dinescu (înainte de căsătorie - Badea). "Părinţii mei - avea să-şi amintească poetul mai târziu, în 1977 - s-au ferit să-mi dea prea multe cărţi pe mână, probabil de frică să nu mă tai în... pagini."
Copilul descoperă însă pe cont propriu literatura, citind revistele literare. în timpul liceului (urmat la Slobozia, în perioada 1965-1969), începe să scrie el însuşi. Trimite versuri săptămânalului Luceafărul din Bucureşti şi este remarcat de Ştefan Bănulescu, redactorul-şef de atunci al Luceafărului, ca şi de alţi scriitori grupaţi în jurul revistei (în paginile căreia de altfel şi debutează, în 1967, cu poezia Destin de familie).
Lumea literară îl adoptă repede, cu simpatie, uimită de talentul său literar, talent cu atât mai evident cu cât nu e susţinut nici de diplome universitare, nici de o ascendenţă ilustră. Scriitori mari (criticul literar Lucian Raicu, prozatorul Marin Preda ş.a.) exercită asupra lui o pedagogie subtilă, dezvoltându-i spiritul critic şi, în acelaşi timp, încurajându-i teribilismul.
Pluteşte în aer temerea că excepţionala înzestrare pentru literatură i-ar putea fi fatală tânărului, aşa cum i-a fost lui Nicolae Labiş, dar Mircea Dinescu dovedeşte în scurt timp că are vocaţie de supravieţuitor şi că ştie să-şi administreze viaţa (mai bine, de pildă, decât Nichita Stănescu, vedeta poeziei de atunci). Protectorii săi îl ajută să "facă armata" într-un mod netraumatizant şi să publice o primă carte, Invocaţie nimănui, 1971 (distinsă imediat cu premiul pentru debut al Uniunii Sceriitorilor din România), pentru ca apoi să îi găsească o sinecură - pitorescul post de portar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ocupat de poet (mai mult cu numele) în perioada 1972-1976.
Treptat, Mircea Dinescu devine un personaj de prim-plan al vieţii literare. "Veşnic tânăr şi ferice", aşa cum şi-l imagina Eminescu pe Alecsandri, dar şi nesupus, gata să înfigă pumnalul ironiei în oricine încearcă să-l supună vreunei constrângeri, el se înfăţişează ca o neverosimilă fiinţă liberă (Marin Preda) în-
tr-o lume a obedienţei şi resemnării. Are imens succes la întâlnirile cu publicul, dă autografe pe stradă admiratorilor, îl cucereşte/intimidează până şi pe Nicolae Ceauşescu, cu prilejul unei discuţii a acestuia cu scriitorii.
între 1976-1982 este redactor la revista Luceafărul, iar între 1982-1989 - tot redactor, la revista România literară. Mutarea sa de la o revistă la alta se explică prin faptul că Luceafărul devenise între timp un instrument de propagandă naţionalist-comunistă, în timp ce România literară rămăsese o redută (fie şi asediată) a libertăţii de exprimare.
în 1988-1989, poetul pune în circulaţie trei texte incendiare, care atacă în mod explicit, în formule memorabile, dictatura comunistă. Este vorba de discursul Pâinea şi circul, rostit la un colocviu de literatură de la Academia de arte din Berlinul de Vest în septembrie 1988, de un interviu acordat în martie 1989 ziarului francez "Libération" şi de articolul Mamutul şi literatura, publicat în noiembrie 1989 în cotidianul vest-german "Frankfurter Allgemaine Zeitung". în felul acesta, el declară, practic, război autorităţilor comuniste, care trec imediat la represalii. Poetul este sechestrat la domiciliu şi i se interzice să mai publice. Cei care schiţează o timidă solidarizare cu el sunt, la rândul lor, supuşi unor sancţiuni.
Mircea Dinescu, considerat un fel de Statuia Libertăţii a românilor, este cel care apare la televizor în ziua de 22 decembrie 1989 şi anunţă , înecându-se de fericire, căderea dictaturii. în scurtă vreme, este cooptat în echipa care conduce provizoriu România, dar temperamentul său eruptiv şi plăcerea de a spune lucrurilor pe nume îl fac inaderent şi îl determină să se retragă. Ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor în perioada 1990-1993, poetul obţine, într-un stil impetuos, proprietăţi şi avantaje pentru scriitori. Şi de aici însă, în urma unor scandaluri, pe care nu se străduieşte deloc să le înăbuşe , îşi dă demisia şi se lansează în tot felul de întreprinderi excentrice, cum ar fi editarea revistei "Academia Caţavencu", înfiinţarea unei ferme agricole, achiziţionarea şi restaurarea unui castel părăginit, cumpărarea unui port fluvial în scopul transformării lui într-o tabără pentru artişti etc. Cărţile care îi mai apar între timp şi le lansează, cu megafonul în mână, în pieţele de zarzavat sau pe plajă, la mare. în 2000, îşi pune la contribuţie farmecul personal pentru a-l susţine în campania electorală pe unul dintre candidaţii la preşedinţie, Theodor Stolojan, şi pentru a-şi promova propria revistă, aflată la primul număr, Plai cu boi (variantă satirică a publicaţiei americane "Playboy").
O poezie subversivă prin frumuseţe
Poezia lui Mircea Dinescu a fost de la început subversivă, prin frumuseţe. Nu avea nimic comun cu stilul de viaţă comunist. Activiştii PCR au tresărit luând cunoştinţă de existenţa ei. Era ca şi cum cineva ar fi adus, candid, un braţ de flori de liliac într-o închisoare.
Practic, nou-venitul nu făcea nimic interzis. îşi exprima doar bucuria de a trăi, aşa cum ar fi trebuit să şi-o exprime, de altfel, toţi cetăţenii ţării, dacă şi-ar fi îndeplinit conştiincios obligaţiile faţă de autorităţi. Totuşi, adolescentul originar din Slobozia întrecea măsura. Versurile lui erau de o exuberanţă sfidătoare şi respirau o libertate fără margini, care îi ameţea pe cititori.
Rămâne o enigmă siguranţa cu care un băiat de 17 ani, dintr-o familie de muncitori fără nici o legătură cu literatura, şi-a constituit şi şi-a impus un mod de a scrie, nelăsându-se nici intimidat de oficialitate şi nici influenţat de mediul literar bucureştean. Cert este că el ştia de pe atunci ce avea de făcut în literatura română. Părea programat să reinventeze poezia, poezia compusă din cuvinte, nu din necuvinte, poezia care cucereşte şi ameţeşte instantaneu, şampanie lingvistică menită să transforme orice lectură într-o sărbătoare.
De-a lungul anilor, poezia lui Mircea Dinescu a evoluat. Păstrându-şi unitatea stilistică, a alunecat pe registrul tematic de la bucuria de a trăi la respingerea stilului de viaţă comunist şi în general a tot ceea ce falsifică existenţa, la acest sfârşit de secol douăzeci (care - cel puţin în poezia lui Mircea Dinescu - nu seamănă deloc cu fin de siècle). Prima etapă o identificăm în volumul de debut, Invocaţie nimănui, 1971, şi în Elegii de când eram mai tânăr, 1973. A doua - în Proprietarul de poduri, 1976, La dispoziţia dumneavoastră, 1979, Democraţia naturii, 1981 etc., momentul culminant constituindu-l volumul din 1989, Moartea citeşte ziarul.
Blazarea unui entuziast
Poemele din Moartea citeşte ziarul sunt formate din enunţuri lapidare, care n-au însă nimic din seninătatea unor aforisme, ci amintesc, dimpotrivă, de vorbirea precipitată a unui om aflat într-o stare de surescitare. Uneori poetul interpelează pe cineva despre care ştie că obişnuieşte să nu răspundă:
"Ce-aţi făcut cu nebunii din gări?/ Măcar ei n-aveau limba de cârpă./ Saci cu pâine, sudoare, ţigări/ şi tăcerea complice şi târfă.// I-au cam tras înspre polul lor ald/ institutele de binefacere? Le-au extras de sub ţeastă smarald,/ i-au păpat chiar în faza de coacere?" (Dodeskaden)
Alteori se adresează unui fel de arbitru de undeva, de departe, pe care speră să-l trezească din nepăsare prin formule şocante:
"Istoria parcă ne duce-n burtă/ şi parcă a uitat să ne mai nască,/ preafericiţii cu privirea scurtă/ sorb borşul dogmei ce le plouă-n bască,/ făcând spre lucruri zilnic reverenţe/ căci cine ştie ce episcop doarme/ în polonic, în coşul pentru zdrenţe,/ în ţevile acestor triste arme" (Doamne-fereşte)
în sfârşit, există şi situaţia în care poetul vorbeşte cu sine, dezabuzat:
"Să vinzi piei de cloşcă la gura Labirintului/ întocmai lui Borges/ numit în derâdere inspector al pieţei de păsări din Buenos Aires/ şi să te iei în serios/ de parcă-ai fi dereticat coteţe cu vulturi,/ de parcă-ai fi făcut ordine în colonia de pelicani" (Naşterea unei definiţii)
în toate cazurile se simte extraordinara tensiune a refuzului (Sorin Alexandrescu a surprins esenţialul folosind cuvântul "refuz" în titlul prefeţei sale). Poetul nu pare deloc să se fi obişnuit în vreun fel cu situaţia dată. Modul cum se trăieşte în România comunistă îl oripilează mereu cu aceeaşi acuitate, ca atingerea unei broaşte râioase. Chiar şi blazarea este trăită de el intens, fiind mai curând o grevă a entuziasmului decât o apatie.
în Moartea citeşte ziarul, războiul cu dictatura atinge apogeul. A trecut vremea când poetul o sfida, etalându-şi ameţitoarea bucurie de a trăi. Acum o acuză direct, cu un sarcasm caustic, necruţător.
în actul acuzării este folosită cu eficienţă o retorică a enumerării. Poetul aduce, în faţa unei presupuse instanţe supreme, noi şi noi dovezi ale degradării vieţii. Se poate sesiza o frenezie stranie, nevrotică în inventarierea semnelor de descompunere. Este ca şi cum poetul n-ar mai crede în salvare şi ar vrea să dispară şi el însuşi odată cu lumea dezgustătoare din care face parte. Imaginara dispariţie în neantul deriziunii îi provoacă o bucurie nebunească, un frison de sinucigaş. Este forma paroxistică a refuzului.
Sunt scriitori pentru care deformările groteşti ale existenţei produse de un sistem totalitar constituie un spectacol pitoresc. Mircea Dinescu, deşi are un foarte dezvoltat simţ al pitorescului - dovadă: tablourile pe care le decupează din peisajul vieţii de fiecare zi -, nu simte deloc o delectare estetică contemplând "suprarealismul" care a invadat realitatea. El are sentimentul că scrie jurnalul unei călătorii în infern. însemnările se succed febril. Iată secvenţe din această lume de coşmar, cu atât mai înfricoşătoare cu cât nu e lipsită de apariţii comice:
"încep din nou spectacolele: teiul/ îşi joacă vag mireasma cabotină/ Deus în machină şi-a pus uleiul/ totul e uns şi totul e rutină" (De rerum naturae);
"Sunt zei abandonaţi ca puii mâţii/ prin gropile cereşti scâncind de sete,/ sunt arhitecţii Domnului, în cete,/ ce-au lins pe urma lui dâra tărâţii." (Ai grijă);
"Doamne-iartă ce-am mai râs/ moartea nu avea sacâz/ şi-şi plimba arcuşul frate/ pe babe dezacordate." (Cântec de Doamne-iartă).
Imaginaţia lui Hieronymus Bosch pare palidă în comparaţie cu această paradă de forme groteşti.
Articole de ziar care devin literatură
Tabletele publicate pe prima pagină a revistei Academia Caţavencu de Mircea Dinescu în perioada postdecembristă - tablete reunite în volumul Pamflete vesele şi triste, din 1996 - instaurează un regim al râsului total. Cu menţiunea să ele s-au transformat, încă de când au fost scrise, din publicistică în literatură.
Mircea Dinescu nu-şi leagă de gât pietroiul actualităţii, cu concursul căruia se pierd în adâncurile amneziei generale atâţia ziarişti, ci rămâne mereu el însuşi, nesupus, capricios, eliberat de orice aminteşte vreo obligaţie, inclusiv de cravată.
Deşi cuprind numeroase referiri la ce se întâmplă în România de azi, textele sale se instalează imediat într-o atemporalitate specifică literaturii. De ce? Pentru că râsul poetului, departe de a fi un simplu acces de râs, are acoperire în tragism. Mircea Dinescu refuză energic - uneori exasperat, niciodată obosit - urâţenia lumii în care trăieşte, în numele unei iluzii a frumuseţii din anii adolescenţei, iluzie pierdută, dar nu şi ştearsă din memorie. Poetul este sarcastic cu toţi cei din jur pentru că nu poate să uite ce încântătoare i s-a părut cândva existenţa.
"Pamfletele" din aceşti ani intră aşadar într-un raport de continuitate cu poezia. Ne aducem aminte, fără îndoială, cu ce poeme ale bucuriei de-a exista a debutat Mircea Dinescu, cu ce desfăşurare de farmec i-a uimit el pe contemporani. Apoi, după cum de asemenea ne aducem aminte, în versurile lui a pătruns dezgustul, dus până la forme paroxistice, swiftiene. "Pamfletele" nu diferă prea mult, ca esenţă literară, de poemele din această ultimă etapă. Sunt şi ele o replică violentă la vulgara hărmălaie a sfârşitului de secol, care l-a trezit din somn pe un adolescent tocmai când visa ceva nespus de frumos.
Aceasta nu înseamnă că textele - să le spunem satirice - de acum pot fi înţelese în profunzimea lor doar de către un cititor care cunoaşte trecutul literar al lui Mircea Dinescu. Amintirea a ceea ce a pierdut poetul există - ca un discret reziduu de aur - în fiecare dintre frazele lui sarcastice de acum. Iată un exemplu:
"şSecuriştii din timpul lui Dejţ au servit patria în stilul lor simplu, mocănesc, lăsându-se de cosit lucerna şi apucându-se de cosit floarea intelectualităţii româneşti."
Suavitatea imaginii folosite, graţia stilistică a formulării evocă în subtext tocmai acea posibilă frumuseţe a existenţei, ratată de oameni. Raportarea la ceea ce ar fi putut să fie viaţa induce un regret sfâşietor, astfel încât ironia devine extrem de usturătoare, ca un pedepsitor bici de foc.
Poetul îşi face o delectare vicioasă din consemnarea absurdităţilor proprii unei societăţi devastate de comunism:
"Un popor care s-a legitimat vreme de câţiva ani în faţa a 200 de grame de salam, arătând buletinul de Bucureşti, de Timişoara sau de Braşov nu miliţianului, ci gureşei vânzătoare, un asemenea popor nu se vindecă peste noapte cu versete din Carta drepturilor omului.";
"Pe la Cotroceni bântuie şi în iarna asta sindromul Vasile Alecsandri asupra căruia criticii marxişti au atras atenţia încă acum patruzeci de ani.
Boierul din cerdac, învăluit în aburul colţunaşilor şi în zumzetul scutierilor, admiră iarna pe uliţă prin ferestrele palatului, cu seninătatea cu care priveşte junele aurolac prin pungă şi pensionarul prin sticlele goale de lapte."
Identificând aberaţiile, descriindu-le, evidenţiindu-le, Mircea Dinescu nu face decât să se disocieze de ele. Procedează ca un om sănătos nimerit într-un ospiciu. Ca să nu se obişnuiască treptat cu situaţia, ca să nu înnebunească şi el, îşi exersează zi şi noapte luciditatea.
în România de azi, Mircea Dinescu întruchipează ideea de poet (aşa cum Gabriel Liiceanu întruchipează ideea de filosof). în prezenţa lui se intimidează şi eleva de liceu, şi şeful statului. Talentul extraordinar îi conferă imunitate, în orice împrejurare. Fiind mereu spontan şi inspirat, poetul nu pierde în nici o confruntare, iar dacă totuşi pierde îşi recucereşte imediat poziţia. Farmecul îl face invulnerabil. Nici bătrâneţea nu îl poate atinge. Mircea Dinescu se scutură de cei cincizeci de ani pe care i-a împlinit de curând ca de un roi de muşte.
(fragment dintr-un studiu mai amplu)
POEZIE. Invocaţie nimănui, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1971 o Elegii de când eram mai tânăr, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1973 o Proprietarul de poduri, stampe europene, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1976 (ediţia a II-a - 1978)) o La dispoziţia dumneavoastră, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1979 o Democraţia naturii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1981 o Exil pe o boabă de piper, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983 o Rimbaud negustorul, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985 o Moartea citeşte ziarul, prefaţă de Sorin Alexandrescu, Amsterdam, Editura Rodopi, 1989 (ediţia a II-a - Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1990 o O beţie cu Marx, Bucureşti, Editura Seara, 1996.
PUBLICISTICĂ. Pamflete vesele şi triste (1990-1996), cu o postfaţă de "un grup de patrioţi din Slobozia", Bucureşti, Editura Seara, 1996.
*
Poezia lui Mircea Dinescu poate fi cunoscută şi prin intermediul următoarelor antologii: Teroarea bunului simţ, postfaţă de Lucian Raicu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980 o Proprietarul de poduri, Bucureşti, Editura Seara, 1990 o Fluierături în biserică, 30 de ani de poezie, Bucureşti, Editura Seara (volum publicat în colaborare cu Fundaţia pentru Poezie "Mircea Dinescu"), 1998.
