Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
Mircea Cărtărescu – poezia de Alex. Ştefănescu


Biografie

Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1956 în Bucureşti, ca fiu al lui Constantin Cărtărescu (economist şi ziarist) şi al Mariei Cărtărescu (înainte de căsătorie, Badislav). După absolvirea Liceului "Dimitrie Cantemir", urmează cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, între 1976-1980. Din toamna anului 1980 şi până în 1989 este, succesiv, profesor la Şcoala Generală nr. 41 din Bucureşti, funcţionar la Uniunea Scriitorilor şi redactor la revista Caiete critice. În 1990 devine asistent, iar în 1991 lector la Catedra de Istorie a literaturii române a Facultăţii de Litere din Bucureşti.

Cunoaşte succesul - dar şi contestarea - ca scriitor, încă din anii studenţiei, când citeşte versuri în Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu şi proză în cenaclul Junimea, aflat sub îndrumarea lui Ovid. S. Crohmălniceanu. Devine repede un lider de opinie, participând cu frenezie, cu spirit ludic şi cu luciditatea care îl caracterizează la afirmarea generaţiei î80 (sub stindarde provizorii ca "textualism", "optzecism", "lunedism" etc. şi, în cele urmă, sub unul definitiv adoptat, acela al "postmodernismului"). În 1978 debutează cu versuri în revista România literară (unde este recomandat de Nicolae Manolescu). Colaborează frecvent la revistele Echinox şi Convingeri comuniste (aceasta din urmă fiind un fel de cal troian făcut cadou oficialităţii de tinerii nonconformişti). Prima carte, cuprinzând de asemenea versuri, Faruri, vitrine, fotografii, îi apare în 1980, la Editura Cartea Românească şi este răsplătită cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor.

Studenţia la Litere constituie pentru Mircea Cărtărescu mai mult decât o etapă a formării sale, şi anume o stare de spirit predilectă, un mod literar de a fi, nedepăşit nici în anii maturităţii. Poetul va rămâne - probabil toată viaţa - un imatur genial.

Din aceeaşi perioadă datează şi sentimentul mai mult militar decât literar al apartenenţei la generaţia î80, cea mai bine organizată generaţie postbelică în lupta de cucerire a unei poziţii în viaţa literară. Chiar şi după ce faima îl va izola de colegii săi de generaţie, Mircea Cărtărescu va continua să-i susţină cu un devotament dus până la fanatism, inventându-i ca scriitori pe mulţi dintre ei - în Postmodernismul românesc - numai pentru a menţine integritatea formaţiei originare.

După 1989, poetul face carieră universitară, cucerindu-i pe studenţi prin metodele ingenioase de studiere a literaturii propuse la seminarii şi prin dezinvoltura americănească cu care conduce cenaclul Litere. Călătoreşte frecvent în străinătate (în 1990 este invitat al Universităţii Yowa, din Statele Unite, în cadrul programului International Writers Program, în 1991 urmează cursurile Seminarului de Studii Culturale din Stuttgart, între 1994-1996 predă literatura română la Universitatea din Amsterdam, ca profesor invitat etc.), iar textele sale - poezie şi mai ales proză - i se traduc în franceză, engleză, spaniolă, olandeză.

Nu participă la agitaţia politică din primii ani de după revoluţie. Totuşi se pronunţă - fugitiv, dar ferm - în favoarea demonstraţiei anticomuniste din Piaţa Universităţii şi a democraţiei. Le face - şi admiratorilor, şi adversarilor - o surpriză de zile mari, publicând în 1996 romanul Orbitor, care perturbă ierarhiile din proza românească şi îl transformă pe el însuşi dintr-un poet care scrie şi proză într-un prozator care a scris şi poezie.



Boeing în loc de Zeppelin

Criticii literari au luat în serios ceea ce a declarat generaţia '80 în legătură cu ea însăşi. Noi suntem postmodernişti, au afirmat optzeciştii. Ei sunt postmodernişti, şi-au notat criticii în fişele lor, cu gravitate.

Reanalizată, povestea cu postmodernismul se dovedeşte a fi însă doar un slogan publicitar, folosit de nou-veniţi pentru promovarea unei producţii literare asemănătoare în multe privinţe cu aceea a unor avangardişti dinainte de război (Ion Vinea, Ilarie Voronca, Saşa Pană ş.a.): acelaşi narcisism de răsfăţaţi ai vieţii citadine, acelaşi spirit ludic exuberant şi pueril, aceeaşi imagistică luxuriantă, transformată dintr-un mijloc de reprezentare într-o reprezentaţie, aceeaşi exhibare a originalităţii, care creează în cele din urmă, paradoxal, o senzaţie de monotonie, aceeaşi plăcere de a face literatură din literatură şi de a-i exclude astfel din rândul cititorilor pe neliteraţi, aceeaşi contribuţie veselă la devalorizarea cuvintelor, prin folosirea lor risipitoare, aceeaşi " în sfârşit " tendinţă a autorilor de a se constitui în grupuri gălăgioase şi revendicative. Diferă doar elementele vieţii cotidiene introduse în malaxorul inspiraţiei " televizor în loc de radio, Boeing în loc de Zeppelin etc. " şi bibliografia la care se fac trimiteri în texte, în măsura în care a fost adusă la zi de optzecişti.

Dacă generaţia lui Nichita Stănescu este neomodernistă, generaţia lui Mircea Cărtărescu este neoavangardistă.

Altă idee preluată necritic este aceea că poezia lui Mircea Cărtărescu ilustrează perfect postmodernismul. "Tot ce postmodernismul a putut da mai coerent şi mai bine articulat în poezie, la noi " afirmă, printre alţii, Radu G. Teposu într-un articol publicat în Contemporanul din 27 aprilie 1990 " aflăm în lirica lui Mircea Cărtărescu." Nimic mai departe de adevăr. În afară de faptul că postmodernismul nu este postmodernism, ci neoavangardism, şi că Mircea Cărtărescu nici nu ilustrează în mod special acest neoavangardism, ci este un romantic de şcoală nouă, un Eminescu în haine de rocker, care într-o singură carte, Levantul, şi numai în unele poeme din celelalte cărţi face demonstraţii de postmodernism. Corect ar fi să se spună altceva: că Mircea Cărtărescu este singurul scriitor important dintre cei care se consideră reprezentanţi ai postmodernismului.



Miliardarul de imagini

Cele mai frumoase poeme scrise de Mircea Cărtărescu se găsesc în volumele Poeme de amor, 1983 şi Totul, 1985. Ele exprimă starea de spirit a unui îndrăgostit, chiar şi atunci când nu se referă explicit la dragoste. Sunt o desfăşurare de fantezie şi exuberanţă care reprezintă prin ea însăşi o chemare erotică.

Ne gândim " cu un secret amuzament " la penajul colorat cu care păunul îşi ademeneşte perechea. Poetul îşi răsfiră şi el o fastuoasă coadă de fraze feerice ca să cucerească o femeie (sau poate ideea însăşi de femeie).

Ca şi precursorul său de la începutul secolului douăzeci, Ilarie Voronca, Mircea Cărtărescu face risipă de imagini. Poate fi considerat, ca şi el, un miliardar de imagini. În afară de această luxurianţă, pe cei doi poeţi îi mai apropie, peste timp, modul cum sunt fabricate imaginile şi modul cum sunt folosite. Modul de fabricare este, şi într-un caz, şi în celălalt, improvizat, excentric, lipsit de rigoare şi responsabilitate. Aşa se explică de ce, alături de imagini splendide, de-o originalitate spectaculoasă, stau unele neinspirate, nesemnificative şi plictisitoare. Cât priveşte modul de utilizare, el constă în simpla juxtapunere, în crearea unor lungi, interminabile liste de definiţii lirice, parţial tautologice.

Iată, ca exemplu, un fragment dintr-un recital imagistic oferit de Ilarie Voronca:

"ceai arşiţă cu buruieni şi coacăze/ răcoare în căldură binecuvântare de rubin/ voia şi împărăţia ta facă-se/ culoarea ta e a cărnii trecute în spin// tu eşti sala de lectură de baie a săracilor/ tu dai la ora patru sărutul de mamă copiilor orfani/ împrumuţi înţelepciunea vracilor/ şi pui gâtului pe dinăuntru o salbă roşie de bani/.../ ceai ca drum tăiat în calcar/ ducând în răcoarea frunzarelor stâncii/ ceai sorbit în dezgheţ de făurar/ în clătinarea de muşeţel a lămpilor// ceai din după-amiezi de primăvară din după-amiezi de iarnă/ ceai cu tăpşane de toamnă roşcovană/ la întoarcere la conac în pocnet de armă/ şi prepelicari cu limba de un cot în goană" etc. (Ora ceaiului).

Şi iată un torent de definiţii lirice dintr-un poem al lui Mircea Cărtărescu:

"sunt o dantură pulverizată, o gură arsă după o noapte cu băutură/ sunt o sarcină toxică, un torent/ albastru de cianură zvâcnind bifurcat din gura păianjenului,/ mai puternic decât un caşalot, mai fragil decât o eprubetă:/ sunt un visător incurabil.// sunt o siluetă de arme de foc împletite, archebuze, flinte şi mortiere/ sunt apocalipsul vestit deodată/ de toate trâmbiţele ţevilor de canalizare, conductelor pentru gaze/ când orice floare devine un pearl harbour de viermi/ şi viermele scoţând capul din boaba de strugure/ strigă o, doamne, şoimul tău vreau să fiu,/ o, doamne, strigă viermele, dacă toţi atomii cărnii mele s-ar preface-n lumină/ aş străfulgera universul şi în fine ţi-ar vedea vieţuitoarele faţa/ şi mâinile cu degete infinite, pieptul cu milioane de sfârcuri/ flacăra şiroind pe tine ca o sudoare." etc. (Autoportret într-o flacără de brichetă).



Un nou mod de a fi vizionar

Există însă şi o deosebire importantă: Mircea Cărtărescu nu face, ca predecesorul său, un scop în sine din inventarea de imagini. El dovedeşte o aptitudine excepţională pentru configurarea, cu ajutorul acestor imagini, a unor viziuni. Este, de fapt, un poet romantic vizionar care foloseşte cu virtuozitate un limbaj poetic avangardist (şi uneori postmodernist).

Poetul nu se conformează prejudecăţii că "vizionar" înseamnă grav, profetic, sentenţios (poză poetică oricum considerată demodată) şi, cu o remarcabilă îndrăzneală artistică, face poezie vizionară din "materiale" nemaifolosite vreodată în acest scop: din descrieri pline de pitoresc ale oraşului (un Bucureşti real şi imaginar în acelaşi timp), din evocări ale unor obiecte casnice prozaice, din expresii argotice, din "citarea" unor stiluri sau a unor pasaje propriu-zise din opere literare celebre, din parafraze şi jocuri de cuvinte.

Marea mobilizare de mijloace literare " comparabilă fără exagerare cu parada de literatură din romanul Ulysses al lui James Joyce " captivează ca o ceremonie princiară, ca o luxoasă sărbătoare a poeziei.

Uneori, nimic nu anunţă această dezlănţuire orgiastică. În poemul Ciocnirea, de pildă, poetul povesteşte că i s-a defectat telefonul şi că nu poate lua legătura cu iubita lui, de care îi e dor. Situaţie aparent banală. În loc să anunţe însă "deranjamentele", el începe însă să-şi imagineze că trage de firul telefonului ca să o aducă la el pe femeia aflată la celălalt capăt al firului, cu cartierul ei cu tot. Urmează un spectacol de vis, pe care numai un regizor de la Hollywood (sau Leonid Dimov!) l-ar putea concepe:

"l-am apucat, l-am smucit până-a ieşit din pioneze cu tencuială cu tot,/ am tras de el până am început să apropii/ metru cu metru cartierul tău de al meu/ turtind farmaciile, cofetăriile, pleznind ţevile de canalizare/ încălecând asfalturile, presând atât de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case/ încât deasupra a rămas doar o muchie de lumină scânteietoare/ pulsând în aerul ars, ca de fulger./ trăgeam de fir şi ca un sfânt indian făcând trapezul pe ape/ stauia lui C.A. Rosetti aluneca spre miliţie/ consiliul popular al sectorului doi/ se ciocni de foişorul de foc şi se duse la fund cu tot cu o nuntă/ iar strada latină zâmbi: trăgeam de fir, încolăcindu-l pe braţ, şi deodată/ casa ta cu brâuri albe şi roz ca o prăjitură de var/ apăru cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele".



Poetul care publică tot ce scrie

Cele mai multe dintre poemele lui Mircea Cărtărescu reprezintă o declaraţie de dragoste şi, în acelaşi timp, o comedie a declaraţiei de dragoste. Ca să-şi uimească iubita, poetul ridică în faţa ei temple de cuvinte, pe care tot el le dărâmă, ştiind că ar putea oricând înălţa altele. Scrie "trimbulind", cum ar fi spus Nichita Stănescu.

În această stare de spirit, inventează la un moment dat un Bucureşti deasupra căruia răsar mai mulţi sori:

"Peste Bucureştiul cu ziduri şi glorii/ răsăriseră sorii:/ era câte un soare de jasp şi zăpadă/ peste fiecare fantomatică stradă,/ câte un soare portocaliu /peste Grădina Icoanei şi Cişmigiu,/ un soare de seu/ storcând umbre din Ateneu,/ globuri de sticlă şi majolică/ peste parcajele de lângă Ţăndărică,/ bile, cercuri, sfere, curburi/ la Băneasa, peste păduri,/ şi chiar un soare albastru/ peste o musculiţă de alabastru/ bâzâind într-un ferometal./ Şi erau sori de caşmir, de fistic, de Tuborg, de vulpi, de coral/ încât orice bloc din Floreasca sau Colentina/ îşi avea deasupra lumina." (Geneză).

Alteori configurează alte viziuni năstruşnice, toate însă cu unică folosinţă, pentru a smulge un zâmbet de-o clipă iubitei (şi, bineînţeles, cititorului).

Câteodată, cuprins de frenezie, el mobilizează întreaga literatură română, ca pe un mijloc propriu de exprimare, pentru a-i putea spune celei pe care vrea s-o seducă totul. Este celebru, în acest sens, amplul poem O seară la operă. Modul cum intră poetul în istoria literaturii române ne face să ne gândim la cineva care intră noaptea într-o clădire întunecată şi scufundată în tăcere şi aprinde, rând pe rând, luminile în fiecare încăpere, dă drumul aparatelor de radio, televizoarelor şi casetofoanelor, deschide ferestrele pentru a lăsa vântul să răvăşească perdelele de la ferestre şi hârtiile de pe birouri. Fantezist şi impetuos, animat de un preaplin sufletesc, poetul activează literatura română, cu toate stilurile ei, de la stilul lui Costache Conachi la acela al lui Tudor Arghezi.

Această erupţie de tinereţe şi farmec, această libertate sfidătoare a provocat stupefacţie în timpul lui Ceauşescu. Astăzi, însă, când recitim, cu o anumită blazare, textele nonconformiste de acum douăzeci de ani identificăm cu uşurinţă şi secvenţele neinspirate. Ele reprezintă momente în care verva poetului "ambetat de amor" n-a produs decât vorbărie:

"cine mai eşti? unde mai există nostalgia ta, neajutorarea ta, egoismul tău?/ uşurată de tine, viaţa mea s-a repezit în sus/ şi mă sufoc/ şi nu pot chiar nimic să-nţeleg/ ah, femeie, femeie, femeie/ femeie, femeie, femeie, femeie.../ acum nu pot decât să aştept telefoanele tale,/ să ascult muzică, să mă-ntâlnesc cu prietenii,/ să mai citesc, să mai merg la vreun film,/ dar mă înfund într-o hinayana de nerespirat/ şi nu vreau să te întorci/ ci vreau să nu fi plecat niciodată.../ drago, atât de drăguţă erai când vroiai să faci mişto, sau când îţi trebuia dragoste" etc. (Femeie, femeie, femeie...).

Mircea Cărtărescu nu este singurul scriitor român de valoare care face greşeala de a publica tot ce scrie, atras copilăreşte de ideea de a ocupa cu cărţile lui rafturi întregi de bibliotecă. Îngrijorător este faptul că, reeditându-şi poemele, el nu le revizuieşte. În eleganta ediţie retrospectivă Plurivers, apărută în două volume la Editura Humanitas în 2003, versurile stângace şi anoste citate mai sus sunt reproduse fără nici o modificare. Este reluat până şi inexistentul (în limba română) verb "vroiai" (rezultat din contaminarea lui "a vrea" cu "a voi").

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara