Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La aniversara:
Mircea Cărtărescu - 60 de ---

nicolae manolescu

Primus inter pares

Prin 1978 şi-a făcut apariţia la Cenaclul de Luni un student din anul al doilea sau al treilea, nu mai ştiu, de la Română, cum e numită în limbaj studenţesc facultatea cu pricina, uscăţiv, negricios, cu o faţă mică adunată parcă toată în privirea neobişnuit de fixă. Nu părea nici stingherit, nici din cale afară de comunicativ. A citit un singur poem, extrem de lung, cu o voce nazală, pe un ton egal, fără efuziuni, dar care accentua versurile acolo unde te aşteptai mai puţin.Poemul a curs un timp monoton, pentru ca apoi să urmeze un crescendo care nu-ţi mai permitea să respiri. Nici unul dintre noi nu avea cum să ştie atunci că poemul, intitulat, oarecum în sensul romantic de la Heliade-Rădulescu, Căderea, conţine ca într-o miseen- abyme întreaga poezie încă nescrisă a autorului. Pe numele lui, Mircea Cărtărescu, tânărul poet, în vârstă de 22 de ani, a împlinit de curând 60. Am prezis la debutul lui în 1980 că va fi un mare poet. Sunt fericit că nu m-am înşelat. În Istoria critică, după mai bine de un sfert de secol, am afirmat că este cel mai mare scriitor român contemporan. Apreciere pe care o menţin şi astăzi.
Întâiul lucru remarcat deja în Faruri, vitrine, fotografii, volumul lui de debut, este plăcerea cuvintelor, care ies, ţâşnesc, curg ca dintr-un corn al abundenţei, se atrag şi se resping, se ciocnesc unele de altele cu zgomot, se rotesc în vârtejuri mereu mai iuţi, plutesc, zboară, cad sau se rostogolesc pe toboganuri nevăzute, iar la sfârşit se lipesc unele de altele, ca atomii în uriaşe molecule de materie vie. Poetul ştie să-şi stăpânească debitul verbal colosal, nu se lasă târît de curent. E de notat de la început ambiţia de a schimba radical poezia. Poemele de amor din cel de al doilea volum nu seamănă cu nici unele altele. Ele evocă iubiri defuncte, reînviate de fiecare dată în amănunte luxuriante, care le fac prezente în porii poeziei, cu o exuberanţă paradoxală, nici pe deplin gravă, nici numai glumeaţă. Într-un Bucureşti înfăţişat fotografic, poetul face iubitei absente declaraţii enorme, pe un ton tandru şi sfâşietor, fantasmagoric, dar deopotrivă puţintel comic. E ceva dintr-un Conachi în blugi, care se tânguieşte şi se prăpădeşte cu firea, făcând însă cititorului cu ochiul. „Acum tu eşti o superstiţie, o hiperrealitate cu zeci de miliarde de feţe”: iată un vers caracteristic pentru erosul acesta himeric. Nu e vorba de dragoste în sens propriu, ci de un joc superb cu toate posibilităţile sentimentului şi de o punere la încercare a limbajului eroticii româneşti. Ce e amorul în poezia lui Mircea Cărtărescu? E un lung prilej de subversiune a stilurilor şi motivelor poeziei de dragoste. Ideea poetului pare a fi că poezia de dragoste nu se face cu sentimente, ci cu cuvinte, ceea ce înseamnă că nu se naşte din trăirea iubirii, ci din poezia iubirii. Sfânt trup şi hrană sieşi, poezia de dragoste a lui Mircea Cărtărescu nu e altceva, la limită, decât sinteza istoriei eroticii româneşti. Amplul poem O seară la Operă traduce în practică ideea: poetul pastişează cu mult har erotica de la Văcăreşti la Nichita Stănescu. La noi, o astfel de procedare era cu desăvârşire nouă. Modele străine, Mircea Cărtărescu avea, slavă Domnului, destule: Eliot din Patru Cvartete, Pound din Cantos sau Joyce din Ulise.
Dar ambiţia înnoitoare nu se opreşte la „refolosirea” şi „reîmprospă tarea” limbajului poetic, dovadă ce se întâmplă în volumul Totul, una din experienţele cele mai extraordinare din istoria literaturilor. Totalitatea i se revelă autorului în trei ipostaze: cosmică, metafizică şi psihologică. Universul e îmbrăţişat poetic nu numai cu gândul, nu numai cu sufletul, ci cu întreg trupul, cu braţele, cu muşchii, cu venele, cu viscerele şi cu ganglionii. Cunoaşterea este o metafizică a corporalităţii. Anatomizarea universului, Mircea Cărtărescu o putea afla la Nichita Stănescu, la care metaforele trupului semănau cu nişte suave şi delicate inflorescenţe ale oaselor sau muşchilor. La Mircea Cărtărescu predomină visceralitatea. Ochiul e magnificat de toate celelalte simţuri. Ca prin magie, ia naştere o lume nouă, borţoasă de obiecte şi de imagini cât se poate de obişnuite. Poeziile din ciclul Idilelor aparţin preistoriei liricii cărtăresciene, în care, în felul lui Marin Sorescu din Descântoteca, dar cu mijloace incontestabil mai subtile, poetul reînnoieşte Romanţele lui Ion Minulescu, cu o şi mai mare volubilitate emoţională, cântând de data asta chiar iubirea, şi, încă, pe toate registrele consacrate de tradiţie, patetic şi comic, în felul şlagărelor din muzica uşoară, cu ecouri de argou bucureştean.Unde dacă nu la imensa pastişă a epopeii romantice, supravieţuitoare a unei specii moarte cu o sută de ani înainte, putea ambiţiona Mircea Cărtărescu să facă să culmineze reforma sa poetică? Iată Levantul, comparabil cu Ţiganiada ca fabuloase, şi una şi alta, comedii ale literaturii, răspunzând peste secole romanului Don Quijote, epopee şi el, ludică şi erudită, intertextuală în felul modern, în care îşi dau o întâlnire de gală practicabilele literaturii din toate timpurile.
Mircea Cărtărescu este şi un extraordinar nuvelist şi romancier. Prozele scurte din Nostalgia şi Travesti sunt capodopere de virtuozitate. Modelele, autorul şi le declară singur în Jurnal: Pinchon, Borges, Màrquez, Cortazar, Proust, Joyce. Romanul în trei volume Orbitor conţine, ca şi poezia din Totul, un proiect paranoic, dus cu greu la capăt, inegal descrescător, mereu pe muche de cuţit,cu pagini geniale şi, mai ales în volumul al treilea, banal-gazetăreşti. Stilistic, romanul trece de la un realism aproape minimalist, în prima parte, la halucinante şi inextricabile viziuni poetice, în cea de a doua. Lucru probat şi în Jurnal, biograficul, din care congenerii lui Mircea Cărtărescu, poeţi sau prozatori, şi-au făcut un titlu de onoare, pe autorul Orbitorului îl strânge la cusături. Lumea lui este una a imaginaţiei care face să dea pe dinafară cea mai normală realitate. Un onirism bine controlat tulbură până la nerecunoaştere realitatea cotidiană şi în romanul Solenoid, izbândă artistică incontestabilă, în pofida unei construcţii voit laxe. Sexagenarul Mircea Cărtărescu este un poet şi un prozator deopotrivă de incomparabil.

Din Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc, Editura Paralela 45, 2014, text parţial refăcut.


răzvan voncu

Când totul s-a spus

Ce se mai poate spune astăzi, la aniversare, despre Mircea Cărtărescu, autor care, încă de la debutul cu Faruri, vitrine, fotografii... (1980), s-a bucurat, carte de carte, de succes de public şi de aprecierea unanimă a criticii? Şi ce contribuţie exegetică se mai poate aduce, după capitolele care i-au fost dedicate în istorii şi dicţionare, după zecile de teze de licenţă şi doctorat, şi după sutele de cronici la volumele sale?
Se pot face, cel mult, câteva observaţii cu caracter sintetic, fără pretenţia originalităţii.
Mai întâi, se cuvine spus că evoluţia poeziei româneşti i-a rezervat lui Mircea Cărtărescu o condiţie imposibilă. Nu numai că a debutat şi s-a afirmat în timpul vieţii lui Nichita Stănescu, cel mai important poet român din a doua jumătate a secolului XX, dar, mai ales, s-a confruntat cu schimbarea de paradigmă pe care acesta o produsese, prin coborârea poeticului în morfologie şi sintaxă. După Eminescu şi Arghezi, demersul stănescian închidea, aparent, cercul şi le subtiliza poeţilor de după el spaţiul de joc.
De aceea, Mircea Cărtărescu şia asumat misiunea de a găsi un nou orizont, un nou obiect, asupra căruia să se exercite demersul alchimic al poeziei. După fastuoase tatonări în sfera „poeziei realului” (în volumele Poeme de amor, 1983, şi Totul, 1985), în care a recuperat ceea ce poezia relegase, de la romantici încoace, a urmat pasul decisiv: cel către poezia care se alimentează din şi se exercită asupra însăşi istoriei poeziei. Adică Levantul (1990). O epopee în care epicul propriu-zis, deşi spectaculos, este doar un Dublu concret, factual, al adevăratului epic, care este călătoria discursului prin straturile limbajului poetic românesc şi universal. Poetica Levantului are ca referent istoria genului, iar textul îşi conţine toate semnificaţiile, căci poezia românească este, în felul ei, un original amalgam eclectic, de esenţă levantină.
Renunţarea lui Cărtărescu la poezie nu e, aşadar, un moft, nici un simptom al epuizării inspiraţiei, ci o concluzie logică. După Tot, nu mai urmează decât Nimic, de unde şi volumul omonim din 2010.
În al doilea rând, Cărtărescu a ieşit, încă de la debut, din mistica modernă a perfecţiunii, în locul căreia o preferă – deşi discipol al lui Dimov – pe cea a imperfecţiunii: „dom’nichi la berlin (eu şi traian/ ascultându-l cu votcile-n faţă):/ «asta e ca şi cu femeile: când vezi una pe stradă/ cu dunga ciorapului puţin într-o parte/ îţi dai seama că tipa e adorabilă./ corectitudinea perfectă inhibă, şi la femei/şi la operele de artă.»/ şi noi: «excelent,/ excelent, dom’profesor!»”. Un anumit barochism structural îl face să conceapă tot mai mult textul ca pe o work în progress, ca pe o „hartă a comorilor”, în care – ca-n poveştile cu piraţi – lectorul să caute punctele tari şi acele pagini aurorale, pe care numai Mircea Cărtărescu le poate scrie. Romanele sale seamănă, de aceea, cu nişte Tales from Topographic Oceans, în care prozatorul nu mai cenzurează peisajul: nu dintr-o estetică a autenticităţii, ci dintr-o lehamite de arta abstractă, de stilul înalt şi de conceptualismul literaturii moderne.
Azi se văd altfel şi raporturile dintre literatura sa şi realitate. În anii ’80, din motive lesne de înţeles, critica a preferat să vadă latura dură, contestatară, a acestei poezii care denunţa banalul, cenuşiul şi vulgaritatea unei societăţi socialiste pe care propaganda o proclama drept „cea mai bună dintre orânduiri”. Poemul chiuvetei nu e, totuşi, doar o ironică despărţire de poezia modernistă, ci şi o subtilă declaraţie de amor pentru toate insulele de afectivitate, de normalitate şi de individualitate pe care comunismul le dorea eradicate. Adulării anormalităţii – vădită în cultul personalităţii şi în falsificarea istoriei şi a prezentului, deopotrivă –, poetul îi opune adularea normalităţii. Fie şi sub forma unui banal obiect casnic. Azi, cred că e cazul să vedem, în spatele refuzului, şi acest gest artistic cu bătaie mai lungă: cel de a recupera, sentimental vorbind, „inocenţa pierdută” în societatea contemporană. De a surprinde – are dreptate Dan C. Mihăilescu – cu fidelitate de cartograf fiece sclipire de frumuseţe, de emoţie, ascunsă în spatele banalului de zi cu zi. În asta constă, cred eu, romantismul de fond al operei cărtăresciene: în vânarea neobosită a fărâmei de frumos, de puritate, de sub giulgiul unei realităţi standardizate.
Dacă Mircea Cărtărescu este atins, aşa cum afirmă Nicolae Manolescu, de aripa geniului, asta se vede cel mai bine în modul precis şi sofisticat în care restaurează naturaleţea literaturii, într-un secol plin de mistificări şi de auto-mistificări.


ion bogdan lefter

Singular şi reprezentativ

Pare nu tocmai plauzibil ca un scriitor de notorietatea şi de atît de larga recunoaştere a lui Mircea Cărtărescu să fie puţin, incomplet, chiar inexact înţeles.
Se poate întîmpla, totuşi. Din motive varii.
Cum ar fi lipsa unei explicaţii pentru faptul că opera lui Cărtărescu e în acelaşi timp perfect reprezentativă pentru generaţia sa, a „primului val” postmodern autohton, pe care îl ilustrează la vîrf, dar dă şi sentimentul de singularitate, de „excentricitate” faţă de fenomen, deci... ar trebui considerată nereprezentativă! Dilemă din care nu e uşor de ieşit.
Alt motiv de neînţelegere: „fractura” din mijlocul operei: poet timp de circa un deceniu, Cărtărescu devine de pe la mijlocul anilor 1980 prozator (cu – de fapt – texte scrise în ambele genuri în perioada de „tranziţie” de la unul la celălalt, aproximativ între 1984-1985 şi 1989). A renunţat complet – cel puţin deocamdată! – la poezie după căderea regimului comunist. Între timp, din 1989, cînd i-a apărut Visul/ Nostalgia, bilanţul său de nuvelist şi romancier tot creşte, tot creşte spectaculos. Pe meridiane mai apropiate ori mai îndepărtate, unde e mult tradus şi din ce în ce mai cunoscut, trece drept prozator exclusiv, rareori publicîndu-i-se şi culegeri de versuri. E şi consecinţa marginalizării extreme, pînă la invizibilitate, a pieţelor de gen în mai toate culturile europene actuale, pe cînd la noi, cu sau – mai degrabă – fără mari vînzări, măcar prestigiul poeziei rămîne înalt. Pînă una-alta, cel de-al doilea Mircea Cărtărescu i-a blocat întîiului afirmarea internaţională. Pînă şi în patria sa e de presupus că generaţiile tinere de cititori îi ştiu doar cărţile din ultimul sfert de secol, deci... proza. Cu atît mai mult în străină tate. Caz simptomatic: epopeea în versuri Levantul a fost tradusă în cîteva limbi după o versiune în proză.
Rezultă că-i lipsesc operei lui Mircea Cărtărescu lecturile integratoare, capabile să-i depăşească fracturile aparente şi să-i descrie omogenitatea profundă.
O încercare, în schiţă – în continuare.

Începînd cu caracterul deopotrivă reprezentativ şi nereprezentativ al lui Cărtărescu pentru „valul” său literar. Nu am în vedere unicitatea fiecărui autor important al fiecărei generaţii şi nici scenariul obişnuit al apariţiei colective pe scenă, în juneţe, în cenacluri, grupări, „promoţii” care- şi afirmă noutatea şi voinţa de afirmare, după care se produce treptat dispersia: pe măsură ce personalităţile se conturează tot mai apăsat şi se constituie operele individuale, deosebirile devin mai importante ca asemănările, încît vor fi mai insistent discutate trăsăturile particulare ale vîrfurilor desprinse din eşaloanele compacte ale începuturilor decît baza lor comună.
Cărtărescu se distinge de situaţia generală prin „autocentrarea” scrisului său, în special în proză. Asumarea persoanei întîi şi a perspectivei confesive, „introvertite”, în poezie e de mult monedă curentă, versificaţia postmodernă tinzînd – dimpotrivă – să echilibreze lucrurile prin predilecţia sa pentru narativitatea aglutinantă, descriptivă, deci mai „obiectivă”, „extrovertită”. Însă Cărtărescu e mai „subiectiv” şi mai „poematic” în proză decît în „genul liric”, la a cărui „deliricizare” contribuise din plin: în majoritatea nuvelelor şi în romane el dezvoltă o formulă apropiată de ceea ce s-a numit în literaturile occidentale ale ultimelor decenii „autoficţiune”, cu bogate surse memorialistice, uneori sub destul de transparentele „măşti” purtate de protagonişti-alter ego ai săi, sensul principal al textelor fiind explorarea sinelui, a biografiei şi a persoanei înseşi, corporalmente şi intelectualmente, în procese autoscopice împinse foartefoarte departe. În reţetă intră şi infuziile de simbolisme şi stranietăţi de tot felul, glisările în fantasticul propriu-zis ori în asociaţionismul poetic ilimitat. Nimic sau foarte puţin din fascinaţia prozatorilor faţă de realitatea din jur, pe care congenerii Mircea Nedelciu & comp. au pus-o sub lupă şi, examinînd-o cu maximă curiozitate. Lumea exterioară, politica, istoria fac obiectul naraţiunilor cărtăresciene doar în măsura în care intră în raza de percepţie a protagoniş tilor săi, a – practic – unicului (plus ipostazele), cel care se priveşte în oglindă şi scrie despre cine este, cine a fost, cine – eventual – va fi. De unde singularitatea sau atipicitatea (mai există un caz în literatura română a perioadei, căci... singularii aparţin categoriei lor, oricît de săracă în exemple, căci sînt rarităţi!).
Altfel, fireşte că Mircea Cărtărescu e un autor ultra reprezentativ pentru postmodernitatea autohtonă şi de oriunde. Toate trăsăturile respectivului model literar şi cultural îşi găsesc în textele sale – poeme, proze – ilustrări eclatante. Şi-a scris teza de doctorat, intitulată chiar Postmodernismul românesc (1999), nu din afara, ci dinăuntrul subiectului, pledînd pentru generaţia sa şi pentru orientarea generală, globală şi globalistă a epocii. De altfel, cartea e – într-un fel – o sinteză „supraindividuală”, în sensul în care autorul evaluează contribuţiile la temă ale unui comiliton: e „o concentrare a viziunii despre postmodernitatea românească împărtăşită de cei mai avizaţi dintre colegii săi de generaţie” (p. 187). Într-atît e de reprezentativ Cărtărescu pentru mişcarea literară din care a făcut de la bun început parte încît e limpede că, lipsind din studiul cu pricina (căci nu era să scrie despre sine şi sub formă exegetică!), e o absenţă mereu prezentă, autorul cartografiind un fenomen pe care nimeni altcineva nu-l poate descrie ignorîndu-l tocmai pe el, pe Cărtărescu, unul dintre vîrfuri!
Despre omogenitatea profundă a poeziei şi a prozei sale – cu alte prilejuri. Vor fi, căci despre excepţionalului nostru coleg şi prieten vom tot vorbi şi vom tot scrie...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara