Orizont (2015) Regia: Marian Crişan, Scenariul:
Marian Crişan; Cu: András Hatházi,
Rodica Lazăr, Zsolt Bogdán; Genul
filmului: Dramă, Thriller; Durata:
93 minute; Premiera în România:
12.02.2016; Produs de: Solar
IndieJunction, Mandragora Movies,
Rova Film; Distribuit în România:
Rova Film.
Am revăzut filmul Orizont al lui
Marian Crişan, bine cunoscut publicului
românesc prin două lungmetraje
memorabile Morgen (2010) şi Rocker
(2012) şi printr-un scurtmetraj premiat
cu Palme d’Or, Megatron (2008) care
a şi atras atenţia asupra tânărului
cineast. Contextul pe care cel mai mare
festival internaţional de film românesc,
TIFF, la configurat, a pus altfel în valoare
fiecare film românesc în cadrul Zilelor
Filmului Românesc, a creat, cu un
joc de cuvinte, un alt orizont. Alături
de Câini al lui Bogdan Mirică, Sieranevada
al lui Cristi Puiu, Ilegitim al lui Adrian
Sitaru, Bacalaureat al lui Cristian Mungiu,
Ultima zi a lui Gabriel Achim, filmul
lui Marian Crişan participă la edificarea
unui tablou al societăţii româneşti de
o acurateţe şi o autenticitate pe care
puţine studii o relevă. Această societate
musteşte de violenţă, iar distanţa dintre
centru şi periferie coboară din indistinct
în pur instinct. Acest instinct este cel
al animalului de pradă şi deopotrivă al
pradei sale care încearcă să scape. Dacă
Mungiu, Puiu, Crişan şi Sitaru lansează
încă interogaţii, pun în scenă reflecţii
cu privire la limitele eticului, unde
există încă noţiunile de bine şi de
rău, Mirică şi Achim depăşesc frontiera
către anomie, acolo unde între oameni
şi câini nu mai există diferenţe. Pe acest
fond de violenţă generalizată, Orizont
se vede altfel. Povestea iniţială a cuplului
alcătuit din Lucian (András Hatházi) şi
Andra (Rodica Lazăr) ca soţ şi soţie
cu un copil crescut în parte de bunică,
luând în locaţie de gestiune o cabană
într-o zonă de deal spre munte pare
să refacă cu intrigă cu tot datele nuvelei
lui Ioan Slavici. Regizorul a intenţionat
contaminarea, dar a şi pus o distanţă
considerabilă între filmul lui şi cunoscuta
operă a şui Slavici, Moara cu noroc. Pe
post de Lică Sămădăul stă mafiotul
local, Zoli (Zsolt Bogdán), ca şi în nuvela
lui Slavici, autorităţile sunt incapabile
să păstreze ordinea într-o margine de
lume. La fel ca Lică Sămădăul, Zoli
doreşte să aibă tot, asemeni unui senior
medieval consideră că tot ce se află pe
teritoriul lui îi aparţine de drept. Forţa
sa nu reprezintă doar forţă brută, deşi
brutalitatea intră şi ea în economia
întregului, ci şi acest ancestral drept
cutumiar al celui mai puternic de a
domni cu toată greutatea bunului plac
asupra supuşilor. Emisarii săi îi manifestă
puterea prin obrăznicie şi neplata
consumaţiei, ei sunt heralzii grobieni
care anunţă sosirea stăpânului, haita
sa. Descălecarea acestuia are ceva din
atitudinea unui cuceritor care nu admite
refuzul, care poate să ia orice pofteşte.
Iar cumintele şi taciturnul ardelean,
„hangiul” Lucian, pricepe imediat, nu
din cuvinte, care doar parafează
înţelegerea. Înfruntarea este doar la
suprafaţă şi de scurtă durată, termenii
şi condiţiile sunt dictate integral de
Zoli care controlează traficul cu masă
lemnoasă din toată regiunea. Lucian
şi Andra devin instrumentele lui, trebuind
să ofere informaţii despre clienţii care
transportă lemne, să fotografieze un
senator care chefuieşte pe banii lui
Zoli, să tragă cu urechea, să fie la
dispoziţia lui Zoli permanent. Între
toate, discreţia este cea mai preţuită,
banii care ajung la cei doi soţi sunt mult
mai mulţi decât îi pot ei câştiga cinstit,
dar ei reprezintă o formă de aservire
de tipul stăpân-câine. Dominaţia
este totală, stăpânul, în aparenţă
manierat, este un despot, fără rezerve
crud când trebuie să-şi impună legea.
Crima este unul dintre mijloacele de
care uzează, iar o crimă tulbură conştiinţa
familiei de ardeleni cuminţi şi aşezaţi,
o crimă la care devin complici prin
ascunderea unui detaliu care ar fi
orientat ancheta pe o pistă bună. Marian
Crişan ştie să facă trecerea de la o
analiză de sistem la psihologia personajului,
la studiul de caz. Cum coboară acesta
treptele cedării, care sunt rezervele
morale pe care le economiseşte într-o
formă de răzvrătire personajul, unde
acesta îşi pierde controlul. Jocul de
putere este practic nelimitat, manifestarea
puterii îşi are expresia în posedarea
deplină a tot ce ţine de posesia servilor.
Nu doar că Zoli dispune de bunăstarea
familiei îngenuncheate, dar afirmarea
puterii sale înseamnă şi afirmare erotică
a masculului alfa, a stăpânului care
acumulează pentru el întreaga forţă
a libidoului. El este bărbatul pe lângă
care toţi ceilalţi sunt mai puţini bărbaţi.
Iar Lucian devine tot mai puţin bărbat
în preajma lui, descalificându-se în
ochii soţiei, pentru ceea ce constituise
până atunci sursa sa de prestigiu.
Cuminţenia, adică prudenţa şi hărnicia
în afaceri, în măsură să asigure prosperitate
familiei. Gestul de a veni într-un loc
retras este iniţiat de el, reprezintă forma
sa de curaj, aceea de a risca pentru a
câştiga într-o margine, într-o zonă
nesigură, dar unde oprtunităţile nu
lipsesc. Zoli ştie foarte bine, face parte
din strategia sa să înfrângă pas cu pas
cerbicia celuilalt, unde chiar şi retribuţia,
compensarea devin o formă de umilinţă.
Umilinţa este singura formă tolerată
de stăpân, livrată la pachet cu o bunăstare
care dobândeşte treptat gustul amar
al mizeriei sufleteşti. Sunt detalii,
dar fiecare adaugă frustrării şi dizolvării
interioare câte ceva. Zoli îi dansează
nevestei lui Lucian, dar dansul îl pune
în valoare pe tânărul şi mai chipeşul
ticălos, îi arată puterea, bărbăţia, ţinuta.
Acest magnetism erotic exercitat de
acest el comandante local este asezonat
de gesturile sale trufaşe de falsă
generozitate, de capacitatea sa de a
împlini dorinţe, orice dorinţe, de libertatea
asumată dincolo de lege şi de un erotism
tulbure care se naşte în preajma crimei
şi a pericolului. Lucian pierde stima
soţiei, bărbăţia şi stima de sine. Încercările
sale de a-l înfrunta pe Zoli cu ajutorul
oamenilor legii nu numai că se soldează
cu eşec, dar precizează şi limitele unei
confruntări prin delegaţie. Undeva în
faţa unei bariere unde cuminte, împreună
cu soţia sa, Lucian aşteaptă să treacă
trenul pentru a trece cu maşina sa
de cealaltă parte a liniei ferate, soţia
îl provoacă să calce regula. Scena, au
observat-o şi alţii, e determinantă.
Lucian a încălcat deja regula acceptând
complicitatea cu mafiotul local, împotrivirea
a fost mai mult de formă. Dar ea nu
a devenit numaidecât vizibilă, ceea ce
o scoate în evidenţă este laşitatea cu
privire la propria sa soţie, în atenuarea
geloziei pusă în balanţă cu frica şi
beneficiile materiale de pe urma
complicităţii cu Zoli. Provocarea lansată
de soţia sa de a face un gest prostesc
de curaj, de a încălca o regulă, de a
risca este una adresată bărbăţiei
sale, puterii sale de a domina, de a
se bate pentru ea, de a accepta confruntarea.
Tensiunea erotică acumulată se eliberează
cu nemulţumirea Andrei şi Lucian
pierde cu ceea ce cândva câştigase,
pierde cu această cuminţenie de om
aşezat pe bazele solide ale moralităţii,
ale bunului-simţ care comandă prudenţa.
Este un punct de cotitură în relaţia
dintre ei, unul care ridică o cenzură
fundamentală, cea care face posibil
adulterul. Stăpânul poate lua şi ultimul
lucru rămas neadjudecat, soţia unui
bărbat care şi-a pierdut orice demnitate,
care a ajuns la condiţia slugii indiferent
de prosperitatea cu care este recompensat.
De aici, încercările patetice ale lui Lucian
de a interveni la procurori pentru a-l
aresta pe Zoli sunt patetice. Nu însă
şi ultimul act. Se produce tardiv în acest
ardelean aşezat reacţia unei demnităţi
care se cere restabilite şi se produce
relativ neaşteptat cu cât tăcerile şi
deambulaţia chinuit-încovoiată, slugarnică,
dintr-o încăpere în alta nu anunţă nimic.
Nici cuvintele simple spuse soţiei,
dar numaidecât înţelese nu anunţă
gestul final. Zoli este căsăpit în patul
de hotel, cu fiecare lovitură Lucian îi
ia totul, nu doar viaţa, îl reduce la neant,
relevă iluzia din care se întreţine orice
putere, orice mărire. Incendiază apoi
întreg hotelul şi la lumina flăcărilor
bărbatul apare într-o altă dimensiune,
cu un fel de grandoare sumbră. Gestul
său primitiv, violent, ancestral, cel al
crimei, îi readuce soţia devenită deodată
nesemnificativă. Apoi şi el şi soţia merg
să petreacă noaptea de Paşte la o biserică,
amestecându-se cu mulţimea, bântuiţi
cumva de violenţă, dar şi eliberaţi de
ea. Ceea ce este impresionant în filmul
lui Crişan este acest reglaj cutumiar,
violent şi sigur, un alfabet descoperit
în această margine de lume, ca o aşezare
mai veche, cu deprinderi şi rituri
care retrăiesc cu o intensitate tulbure
în individul altei epoci. Diferenţele
de rezolvare a situaţiei între nuvelă
şi film nu constituie doar simple puncte
de vedere, ci şi alte coordonate psihologice
şi alte reflexe mentalitare. Ceea ce
mi se pare o realizare în filmul lui Marian
Crişan vine din această constatare că
râcâind sub pojghiţa subţire de civilizaţie,
regăsim vechi reglaje cutumiare care
implică violenţa şi sângele. Ele sunt la
suprafaţă cu un personaj ca Zoli, dezvăluite
pe parcurs cu un personaj precum
Andra, ascunse, adânci şi revelate
brutal cu un personaj ca Lucian. Această
simplitate care împrumută ceva din
acurateţea conflictului tragic dă măsura
artei lui Marian Crişan.
