„De peste două mii de ani scriitorii născocesc mereu alte şi alte moduri de a scrie, în vreme ce noi citim în acelaşi mod. Eu am încercat să schimb modul de a citi“ – spunea cândva scriitorul sârb Milorad PAVIC (1929–2009). Coborâtor din neamul Pavicilor, care de şase generaţii a dat scriitori notorii încă din secolul al XVIII-lea, reputatul comparatist şi medievist şi-a propus ca, odată trecut cu arme şi bagaje în casta romancierilor, să-i confere cititorului, iar nu autorului, locul central al cărţilor sale. „Pentru că dintotdeauna s-a vorbit doar despre scriitori talentaţi sau dăruiţi, se cuvine să se vorbească şi despre cititori talentaţi sau dăruiţi“ – tranşează provocator Pavic chestiunea crizei romanului, pe care o socoteşte mai degrabă o criză a cititului. După ce ne-a iniţiat în cinci ipostaze de citire a romanului: roman-dicţionar (Dicţionar khazar. Roman lexicon în 100 000 de cuvinte); romancareu de cuvinte încrucişate (Peisaj pictat în ceai); roman-clepsidră (Partea lăuntrică a vântului sau roman despre Hero şi Leandru); roman-tarot (Ultima iubire la Ţarigrad. Îndreptar de ghicit); romanzodiac (Mantia de stele) – iată-ne în faţa celei de-a şasea ipostaze de citire a romanului – UNICAT – Cartea cu o sută de finaluri – a unui roman-deltă – după cum romancierul însuşi mărturiseşte în chiar trama acestei naraţiuni. Naraţiune care se ramifică într-o sută de finaluri, fiecare în parte sărăcind anvergura romanului, însă împreună creează un nou text. De aici şi recomandarea lui Pavic privind citirea romanului: finalul unei opere îi dă atât splendoare, cât şi pierzare. Este un roman de dragoste întreţesut cu o poveste detectivistică ramificată într-o sută de braţe care vor conduce către o sută de puncte de plecare. Fiecare cititor îşi poate alege propria versiune a romanului şi propriul final al poveştii.
Sunteţi, aşadar, în posesia unui roman UNICAT.
Mariana Ştefănescu

Oul de aur pentru tutun de prizat cu cocaină

1.
HUGO BOSS
După spectacol, obosit şi vădit îngrijorat de vocea-i epuizată şi alterată, chit că nu putea fi auzită pe scenă, Matheus Distelli se întoarce acasă. Dar, în apartament, ogarul, care intrase cu el, începe să mârâie. Ca nişte trăsnete răzbat mârâiturile din coşul pieptului. Cu o asemenea iuţeală, unul după altul, ca la ivirea Pământului, atunci când anii se succed cu o viteză ameţitoare.
Cântăreţul nici nu apucă să facă un gest că ogarul năvăleşte asupra persoanei necunoscute care umblă de colo-colo prin camera întunecată. Persoana în cauză se apără de fiară cu strigătele: „Nu mă lăsa! Nu mă lăsa!”, agăţându-se de gâtul lui Distelli care, pentru a-l putea apăra, răsuceşte ogarul cu spatele. În îmbrăţişarea lui, îl are pe frumosul infractor.
Ca semn de mulţumire, ochii lui albaştri îl privesc adumbriţi, mâinile îl iau tandru de gât pe Distelli, atrăgându-l într-un sărut pufos, cu buza de sus fierbinte, cu cea de jos rece, între – dulcea limbă. Sărutul acela emană ca opiul din parfumul Hugo Boss al cântăreţului. Însă cântăreţii ştiu cum arată o limbă de soprană, o limbă de alto şi o limbă de bariton sau bas. Astfel că Distelli simte în acel sărut pasional o limbă bărbătească de tenor.
Opreşte sărutul şi, cu o mişcare fermă, smulge peruca de pe capul infractorului. De fapt, scăfârlia rasă a unui bărbat.
– Da’ cine naiba oi fi şi ce cauţi în apartamentul meu?
– Cum adică, cine sunt? Unul dintre admiratorii dumitale.
– Asta poate s-o spună oricine. Ceea ce nu îndreptăţeşte efracţia.
– Nu e nicio efracţie. Ascultaţi!
Şi necunoscutul începe să interpreteze impecabil o arie pe care Distelli chiar o cânta la operă în iarna aceea. În tonalitatea specifică lui Distelli de a intona Musorgski. Numai că infractorul necunoscut este tenor, şi nu bas. Ceea ce pare oarecum ridicol, iar Distelli este neînduplecat în privinţa interpretării acestuia, fapt care îl înfurie. În mijlocul ariei, el smulge poşeta necunoscutului, o deschide, scoţând din ea oul de aur pentru tutun de prizat, care-i aparţine.
– Nu este efracţie? Atunci, ce-i asta?
– Sunt fetişist – i-o întoarce el – îmi trebuie ceva ca o amuletă, un obiect care vă aparţine. Şi ăsta-i primul pe care am pus mâna. Daţi-mi altceva, dacă nu pe ăsta. Orice. Nu trebuie să fie ceva scump…
Însă ogarul mârâie mai departe, iar Distelli se apropie de telefon cu ameninţarea că va chema poliţia.
– Vă rog, nu. În schimb, vă propun ceva.
– Ce-ar putea fi?
– Un număr de telefon.
– La ce-mi trebuie?
– Numărul ăsta e aur curat şi oricine şi-ar dori să-l aibă. Este numărul unui vânzător de viitor. Vă poate vinde câteva minute din ziua de mâine pe care vi le strămută în ziua de azi… Ce vă costă să încercaţi? Oricum, de la poliţie n-o să obţineţi nimic, eu pentru poliţie nu-s un peşte mare, chit că sunt un peşte şi jumătate… trebuie să admiteţi!
Cu acele cuvinte, necunoscutul îşi trage pe cap peruca neagră, şi cu un zâmbet fermecător îi dictează lui Distelli numărul de telefon în mobil şi pleacă.
Numărul este: 0389-430-23001.

2.
ADDICT DIOR
În loja operei răzbate un val de parfum Addict Dior, iar în urmă însăşi madame Markezina Androsovi? Lempicka. Are asupra ei acea pudră „înţeleaptă”, care uniformizează luciul porţiunilor unsuroase şi neunsuroase ale feţei, şi o rochie de la firma „Philosophy”. Spectacolul stă să înceapă. Se prezintă opera lui Musorgski, Boris Godunov. Madame Lempicka se aşază distrată, se uită în program şi începe să citească:

Drama lui Puşkin Boris Godunov a fost scrisă în anul 1825, conform datelor istorice găsite la Karamzin şi în Istoria lui Petru cel Mare publicată anonim în Veneţia anului 1772. Tema este domnia ţarului rus Boris Godunov din secolul al XVII-lea, care ajunge la tron ucigându-l pe minorul ţarevici Dimitrie. Impostorul Grişka îl detronează pe Godunov, prezentându-se fals ca fiind el ţareviciul Dimitrie, pe care, chipurile, Dumnezeu îl salvase din mâna criminalului. Ajungând pe tronul Rusiei, impostorul se căsătoreşte cu voievodeasa poloneză Marina Mnişek Sendomirska.
În urma studierii acestei drame, ţarul rus Nikolai I, care, după întoarcerea din exil a lui Puşkin, a luat în patrimoniu opera lirică a poetului, i-a propus acestuia să o rescrie în proză, punându-ş i întrebarea dacă este vorba despre o comedie sau o tragedie. Poetul n-a acceptat rescrierea, iar drama lui a fost interzisă.
Compozitorul rus Modest Musorgski a compus, în anul 1868, opera Boris Godunov după poemul dramatic al lui Puşkin…

În momentul acela, sala de spectacol se întunecă şi începe prologul la cimitirul mănăstirii. Lempicka aşteaptă înfiorată apariţia pe scenă a iubitului ei, Distelli, care în seara aceea cântă în rolul principal. În timpul spectacolului, ea îl priveşte îngrijorată cum, în timp ce cântă, el recurge la gesturi magice, cum îşi sărută unghia degetului policar pe furiş, şi cum se ţine de câte un nasture aurit al hainei. Cântă în italiană. Ea simte epidermic câtă invidie e asupra lui Distelli şi cât de mult îl urăsc rivalii lui de la operă. Ştie exact să deosebească nuanţele acelor răbufniri de ură, gândind îngrozită că nu poţi să scapi de ură, ca de apa din pantofi.
După spectacol şi după mai multe ieşiri succesive la rampă ale cântăreţilor, ea constată că Distelli nu apare în faţa spectatorilor, şi atunci se duce să-l caute în cabină. O încăpere luxoasă, în faţa oglinzii se află bustul lui din bronz în rolul lui Falstaff, un recamier pe care stă tolănit ogarul şi o uriaşă sală de baie din cobalt cu un salonaş Ludovic al XV-lea în faţa căzii. Vizibil obosit şi răsturnat în fotoliu, Distelli are pe masa din faţa lui un pahar de whisky „Chivas Regal” şi un pahar cu vin spumant „Moët”. Pe jumătate dezbrăcat de costumul ţarului Boris Godunov, iar pe jumătate îmbrăcat în ţinuta lui zilnică.
Madame Lempicka dă buzna în încăpere, ogarul sare, se îndreaptă pe picioarele din spate şi o sărută pe gură. E cu un cap mai înalt decât ea. Lempicka strigă:
– Destul, Tamazar, destul! Ia o înghiţitură de whisky, se aşază în braţele lui Distelli, deşertându-i din gură whisky într-un sărut.
– Ai fost strălucitor – şopteşte ea – dar nu mai sta aşa îmbrăcat pe jumătate. Cel mai ades diavolul atacă omul atunci când îl surprinde la graniţă.
– La ce fel de graniţă? i-o întoarce el distrat.
– La oricare: la graniţa dintre lumină şi întuneric, la graniţa dintre zi şi noapte, cu un picior în lături şi cu celălalt sub tine… Pari obosit… E oare chiar atât de greu să cânţi?
– Nu e vorba de cântat. Ci că nu-mi place rolul ăsta. Pe deasupra, astă-noapte am dormit şi prost, iar acum câteva seri au vrut să mă jefuiască. Mi-au spart apartamentul.
– Păi, ai anunţat autorităţile?
– Nu.
– Nu? Cum adică, nu?
– Am ajuns la o înţelegere.
– Pentru Dumnezeu, cum ai putut să ajungi la o înţelegere cu infractorul?
– Poate că nici nu e infractor. Poate că doar a vrut să aibă ceva de-al meu. În schimb, mi-a dat un număr de telefon. Al unui vânzător de viitor.
– Şi ai de gând să-l cauţi pe acest şarlatan?
– Dar de ce te interesează?
– Pentru că arăţi mai rău ca niciodată, de când te cunosc.
– Din pricina coşmarurilor. Deja l-am visat de două ori, cu prelungiri, pe Puşkin.
– Şi eu l-aş fi visat pe Puşkin, dacă m-ar fi preocupat atât de mult Boris Godunov şi paiaţele lui Puşkin… Dă-le-n colo, relaxează-te, iar eu o să te alint un pic…
Şi Lempicka ia „la fumat” fiecare deget al lui Distelli. Când termină o mână, înainte să treacă la cealaltă, întreabă:
– Şi ce-ai visat? Se zice că atunci când visul e povestit, otrava lui trece asupra celui căruia i se relatează. Povesteşte! Spune-ne măcar o parte din vis, pentru ca eu şi ogarul să ne împărţim otrava…
– M-am visat într-o cameră unde, lângă fereastră, stătea un omuleţ brunet şi cârlionţat. Am ştiut imediat că este Puşkin. Căruia toţi îi spun Aleksandr Sergheevici. Se uita la viscol şi gândea în rusă.
– Dar tu nu ştii rusa.
– Nu ştiu o iotă, doar că în vis înţelegeam tot ce gândea el, iar el gândea în versuri trohaice dintr-o silabă lungă şi una scurtă, una accentuată şi una neaccentuată. Gândea nesmintit la demoni. Cum se învârtejeau, aidoma fulgilor de nea…
În punctul acela, madame Lempicka îl întrerupe:

– Ştiu versurile astea pe de rost:

Duhuri rele, roiuri, roiuri se roiesc În afundul cerului de necuprins, Cum se mai deşiră sufletul ceresc Urlă şi suspină răul înadins…

– Da’ cum de le ştii?
– Aşa bine. Dostoievski le-a pus ca motto la romanul său Suflete moarte… Şi mai departe ce-a fost?
– La început, visul a fost tulbure, ca prin apă. Apoi, treptat, s-a limpezit, ajungând din ce în ce mai clar. Aşa încât am văzut că în fereastră mai era încă un ochi de geam, un oberliht numit „fortocka”, pe care Puşkin l-a deschis. În încăpere năvăli zăpada.
– Cum să stârneşti un demon ori un duh rău ca să-ţi intre în casă? spunea Puşkin în visul meu. Cum să- l recunoşti, dacă intră? Cum să-l stârneşti ca să-ţi răspundă la întrebări? Ce-i, de fapt, un diavol? Diavolul mănâncă la fel ca oamenii, doar că nu poate asimila nimic pentru că nu participă la schimbul universal al materiei în lume… Dacă bea un pahar de Tokay negru, va elimina în loc de urină acelaşi Tokay negru.
– Phuah! remarcă madame Lempicka, iar ogarul, gândind că se referă la el, coboară alene de pe otoman şi se întinde pe jos.
– Şi vrei să zici că toate astea le-ai aflat în vis? întreabă madame Lempicka.
– Da. Numai că aici visul se întrerupe, ca după aceea să continue într-una din nopţi, şi încă din ce în ce mai teribil.
– De ce? intervine Lempicka. Ce este atât de teribil?
– Este teribil că, în visul meu, lângă Puşkin, pe divan, doarme un imens ogar alb cu cap de aur, iar eu în vis merg pe vârfuri, temându-mă să nu-l trezesc pe ogar, căci, dacă se trezeşte, ştiu sigur că, precum în vis, ogarul va sfâşia pe cineva… Dat fiind că Puşkin se gândeşte anume cum să-l redeştepte pe diavol. Cumplit!
– Dar pentru ce te tulbură întratât visele astea despre Puşkin? Oare au o însemnătate atât de mare?
– Pentru că el îl caută pe diavol, ca să-i pună întrebarea care mă chinuie şi pe mine: când şi cum o să-mi închei socotelile? Poate că răspunsul demonului este valabil şi pentru mine, că de-aia îmi şi vine visul ăla…
– Dar, sufleţel, sunt doar nişte stihuri.
– Ce fel de stihuri? întreabă răguşit Distelli.
– Puşkin are o poezie Calea fatală unde pune această întrebare. Când şi unde, în ce canal îşi va sfârşi viaţa. O poezie a deznădejdii depline, de asta o şi ştiu. La Viena m-am împrietenit cu nişte puşti din emigraţia rusă, şi împreună cu Ervin (cu care pe atunci eram familiară până la brâu) şi cu Dieter (cu care pe atunci eram familiară de la brâu în jos) am tradus în germană această poezie, pe care i-am prezentat-o – ca fiind a unui poet german – lui Lizzi, fiica unor ruşi albi – o gâscă… Şi căreia i-am cerut s-o traducă în rusă, promi- ţându-i că traducerea ei va fi publicată la ziar. A fost mare comédie… Iar tu, sufleţel, cam prea le iei în serios.
– S-o crezi tu… pentru că nu ştii totul. Mai e ceva şi mai şi.
– Ce-ar putea fi?
– Îngrozitor e faptul că eu am cumpărat visul ăsta.
– Tu-ţi cumperi propriile vise? Nu înţeleg cum e posibil aşa ceva.
– Nu trebuia să-l visez acum. Urma să-l visez peste trei săptămâni. Iar eu am plătit visul, ca să-mi apară anticipat, deja noaptea trecută.
– Ce spui tu acolo, sufleţel? Zău aşa, priveşte-mă, ochii îţi sunt ca whisky-ul, e ceva adevăr în ei, dar mai la fund… Să vedem… Ştii ce, eu cred că tu te duci nesmintit la acel vânzător de viitor, şarlatanul ăla care vinde vineri pentru marţi. Ceea ce tu ascunzi. Recunoaşte că l-ai căutat la numărul de telefon pe care ţi l-a dat infractorul.
– Şi ce-i dacă mă duc?
– Dacă mergi tu, merg şi eu cu tine. Măcar să văd ce vrea ăsta de la tine. E cumva femeie?
– Nu. Dar trebuie să fiu singur. Asta e una dintre condiţii.
– Una dintre condiţii? Vasăzică, există şi condiţii. Păi, tipul ăsta te cam estorchează! Că-n mod sigur el cere bani. Acum să nu-mi spui că ţi-a vândut visul, iar tu ai fost atât de prost încât să-i dai bani. Mâine mergem împreună. Vreau şi eu să-l văd.
– Putem merge împreună mâine, dar la spital. Am programare la secţia de oncologie. Vreau un control la gât.
– La canceroşi? ţipă madame Lempicka, privindu-l îngrozită pe Distelli. Ea încearcă să pătrundă taina aflată în spatele acelui teribil adevăr. Ştie că taina este întotdeauna mai veche decât adevărul.

3.
MAGNUM
Dragă Lempicka,
Să nu te miri că-ţi trimit o scrisoare electronică în loc să te caut la telefon, dar vocea nu-mi mai slujeşte la nimic, aşa cum nici eu nu mă mai slujesc de mobil. Ţi-aş fi putut trimite smsuri, dar ştii bine că nu ştiu s-o fac. De aceea am lăsat acasă telefonul mobil. Scrisoarea asta ţi-o trimit din spital, scrisă la laptop-ul pe care l-am luat cu mine, pentru că şederea mea aici este mai de durată. Am renunţat la colaborarea cu Opera pentru această stagiune, iar aseară a trebuit să stau permanent culcat. De altfel, rolul lui Boris Godunov nu m-a atras niciodată. Rezultatele investigaţiilor nu-s prea bune, însă am pe cineva care îmi alină necazul. Este „vânzătorul meu de vise”, cum îl numeşti tu. Dar oricât te-ar deranja faptul că mă văd cu el, că uneori îl mai ascult, el m-a învăţat ca durerea, care este tot mai acută, s-o împart ca pe o roată de brânză în bucăţele mai mici pe care să le diger, fărâmă cu fărâmă. El ştie că durerea are un suflet. Ea lucrează în noi pentru sine şi se luptă cu sufletul nostru. Vrei o dovadă a sufletului bolii? Poftim, o ai la îndemână: din toate celulele organismului uman, doar celula cancerului este indestructibilă… Deci, veşnică. Aseară am avut iarăşi nişte vise teribile, l-am visat din nou pe Puşkin.
Şade el, în visul meu, tolănit într-un fotoliu de secol XIX şi se uită la portretul străbunicului din secolul al XVIII-lea, lângă care se află un cufăraş plin cu bani vechi şi agrafe africane. Puşkin este îngândurat, dar de data asta nu gândeşte în stihuri, şi nu în rusă. Închipuie-ţi, gândeşte în franceză! N-am ştiut că-n vis ştie aşa de bine franţuzeşte. Deşi înţelegeam totul, nu înţelegeam nimic din ceea ce i se învârtea lui prin cap:
– Un pic de magie africană de la străbunicul meu Hanibal – gândea el – şi un pic de magie balcanică de la contele Raguzin n-o să fie de prisos…
Brusc Puşkin strigă un nume, mai să mă trezească:
– Arina Radionovici. Doică!
Apare o bătrână, iar el îi cere să-i aducă din bucătărie trei păpuşi de cârpă, cusute măiastru, aidoma unor poale lungi cu care se acoperă, pe masa din sufragerie, ceainicul, un castronaş cu prăjituri ori un coşuleţ cu ouă fierte, pentru a se menţine căldura alimentelor.
Aici visul se întrerupe, căci invariabil conteneşte la fix şaptezeci şi una de secunde. Dar nu regret trezirea, căci este mai bine ca visul să-mi fie curmat de „vânzătorul de viitor” decât să mi-l oprească durerea.
Din pricina acestei dureri îţi şi scriu această scrisoare. Se poate întâmpla ca durerea să devină aproape insuportabilă, iar pentru un asemenea moment îmi eşti de mare trebuinţă! Du-te în apartamentul meu (ai cheia) şi din sertarul scrinului pentru băuturi ia o chestie învelită într-un batic mov şi adu-mi-o. Să sperăm că n-o să-mi fie de trebuinţă, dar, pentru orice eventualitate, s-o am la mine ca să-mi pot scurta durerea. Am convenit cu medicul ca poimâine să ies de aici pentru o oră, şi o să ne întâlnim pe la cinci după-amiază la cafeneaua „Fericirea începe cu T” unde de obicei ne beam ceaiul. Tu o să-mi dai chestia învelită în baticul mov, iar eu o să-ţi dezvălui noutatea cea mare pe care o am pentru tine deja de câteva zile. În sfârşit, o veste bună în ce priveşte sănătatea mea!
Te iubesc. Treci pe la Tamazar. E la Celina cea mută.

Al tău, Distelli

Traducere din sârbă de Mariana Ştefănescu