Sensul existenţial
al lumii birocratizate
De multă vreme, revolta lui Risach - rupând-o cu viaţa sa de funcţionar - nu mai e posibilă. Birocraţia a devenit omniprezentă şi nu-i mai poţi scăpa niciunde; niciunde nu vei mai găsi o "casă a trandafirilor" pentru a trăi în legătură intimă cu "lucrurile aşa cum sunt în ele însele". De la lumea lui Stifter, irevocabil, am trecut la lumea lui Kafka.

Când, odinioară, părinţii mei plecau în vacanţă, cumpărau bilete la gară cu zece minute înainte de plecarea trenului; se cazau într-un hotel de ţară, unde - în ultima zi - plăteau nota în bani lichizi direct patronului. Ei trăiau încă în lumea lui Stifter.

Vacanţele mele au loc într-o altă lume: cumpăr biletele cu două luni mai înainte, făcând coadă la agenţia de voiaj; acolo, un birocrat se ocupă de mine şi telefonează la Air France, unde alţi birocraţi cu care eu nu voi fi niciodată în contact îmi rezervă un loc în avion şi-mi înregistrează numele sub un număr în lista pasagerilor; tot aşa îmi reţin camera telefonând unui recepţioner care îmi introduce cererea într-un calculator şi-şi informează mica lui administraţie; în ziua plecării mele, birocraţii unui sindicat, după dispute cu birocraţii de la Air France, declanşează o grevă. După nenumărate telefoane şi fără vreo scuză (nimeni nu se scuza niciodată faţă de K.; administraţia se află dincolo de politeţe), Air France îmi rambursează banii şi cumpăr un bilet de tren; în timpul vacanţelor, plătesc peste tot cu un card bancar şi fiecare prânz al meu este înregistrat de bancă la Paris şi astfel ţinut la dispoziţia altor birocraţi, de exemplu a celor de la fisc, sau, în cazul că aş fi bănuit de crimă, a celor de la poliţie. Pentru mica mea vacanţă, o întreagă brigadă de birocraţi se pune în mişcare şi eu însumi mă transform în birocratul propriei vieţi (completând chestionare, trimiţând reclamaţii, aranjând documente în propriile mele arhive).

Diferenţa între viaţa părinţilor mei şi a mea este frapantă; birocraţia a infiltrat toată ţesătura vieţii. "Niciodată încă K. nu văzuse administraţia şi viaţa îmbinate în asemenea măsură, îmbinate în aşa fel încât avea câteodată impresia că administraţia şi viaţa îşi luaseră locul una alteia" (Castelul). Dintr-odată, toate conceptele existenţei şi-au schimbat sensul:
Conceptul de libertate: nici o instituţie nu-i interzice arpentorului K. să facă ceea ce doreşte; dar, cu toată libertatea, ce poate el, de fapt, să facă? Ce poate, cu toate drepturile sale, să schimbe un cetăţean în imediata sa apropiere, în parcarea care se construieşte sub casa lui, la difuzoarele urlătoare instalate în faţa ferestrelor lui? Pe cât e libertatea lui de nemăsurată, pe atât e de neputincioasă.

Conceptul de viaţă privată: nimeni nu intenţionează să-l împiedice pe K. să facă dragoste cu Frieda, chiar dacă ea e amanta omnipotentului Klamm; cu toate acestea, e urmărit peste tot de ochii castelului, şi coiturile sale sunt perfect observate şi notate; cele două ajutoare care i-au fost date sunt cu el pentru acest lucru.

Când K. se plănge de inoportunitatea lor, Frieda protestează: "Ce ai, dragă, contra ajutoarelor? N-avem nimic să le ascundem". Nimeni nu va contesta dreptul nostru la viaţă privată, dar aceasta nu mai este ce era: nici un secret n-o protejează; oriunde am fi urmele noastre rămân în calculator: "n-avem nimic să le ascundem", spune Frieda; nici măcar nu mai pretindem secretul; viaţa privată nu mai pretinde să fie privată.

Conceptul de timp: când un om se opune altui om, două timpuri egale se opun: două timpuri limitate ale unei vieţi pieritoare. Or, astăzi, noi nu mai suntem confruntaţi unul cu altul, ci cu administraţiile a căror existenţă nu cunoaşte nici tinereţe, nici bătrâneţe, nici oboseală, nici moarte, ci se desfăşoară în afara timpului omenesc. Omul şi administraţia trăiesc două timpuri diferite. Citesc într-un ziar istoria banală a unui mic industriaş francez, care a dat faliment fiindcă debitorul lui nu i-a plătit datoriile. El se simte nevinovat, vrea să se apere în faţa justiţiei, dar renunţă rapid: cazul lui nu ar putea fi reglat înainte de patru ani; procedurile sunt îndelungate, viaţa lui scurtă. Ceea ce-mi aminteşte de negustorul Block din Procesul lui Kafka: procedura lui durează cinci ani şi jumătate fără nici o judecată; între timp el a trebuit să-şi abandoneze afacerile, căci "dacă vrei să faci ceva pentru procesul tău, nu mai poţi să te ocupi de nimic altceva" (Procesul). Nu cruzimea îl distruge pe arpentorul K., ci timpul neuman al castelului, omul cere audienţe, castelul le amână; litigiul se prelungeşte, viaţa se termină.

Apoi aventura: odinioară, acest cuvânt exprima exaltarea vieţii concepute ca libertate; o curajoasă decizie individuală declanşa o surprinzătoare înlănţuire de acţiuni, toate libere şi deliberate. Dar acest concept de aventură nu corespunde la ceea ce trăieşte K. Soseşte în sat pentru că, urmare a unei neînţelegeri între două birouri ale castelului, i-a fost trimisă din greşeală o convocare. Nu voinţa lui, ci o eroare administrativă a declanşat aventura, care n-are nimic de-a face din punct de vedere ontologic, cu a unui don Quijote sau Rastignac. Din cauza imensităţii aparatului birocratic, erorile devin statistic inevitabile; utilizarea calculatoarelor le face şi mai puţin reperabile şi încă şi mai ireparabile. în vieţile noastre în care totul e planificat, determinat, singurul neaşteptat posibil este o eroare a maşinii administrative cu consecinţele ei imprevizibile. Eroarea birocratică devine singura poezie (poezie neagră) a epocii noastre.
Conceptul de aventură se înrudeşte cu cel de luptă; K. pronunţă adesea acest cuvânt când vorbeşte de disputa sa cu castelul. Dar în ce constă lupta lui? în câteva zadarnice întâlniri cu birocraţi şi într-o lungă aşteptare. Nici o luptă corp la corp; adversarii noştri n-au corp: asigurări, securitate socială, cameră de comerţ, justiţie, fisc, poliţie, prefectură, primărie.

Noi combatem petrecând ore şi ore în birouri, în săli de aşteptare, arhive. La sfârşitul luptei, ce ne aşteaptă? O victorie? Câteodată. Dar ce este o victorie ? După mărturia lui Max Brod, Kafka îşi imagina acest sfârşit pentru Castelul: după toate tracasările, K. moare de epuizare; el se află pe patul de moarte (îl citez pe Brod) când: "soseşte de la castel decizia cu declaraţia că în realitate nu are voie să stea în sat, dar că i se dă totuşi autorizaţia să trăiască şi să lucreze aici ţinând cont de anumite circumstanţe colaterale".

Vârstele vieţii ascunse
după cortină
Las să-mi treacă prin faţa ochilor romanele de care mi-aduc aminte şi încerc să precizez vârsta protagoniştilor lor. în mod curios, ei sunt cu toţii mai tineri decât în memoria mea. Şi asta, pentru că ei reprezentau pentru autorii lor mai de grabă o situaţie umană generală decât situaţia specifică unei vârste. La sfârşitul aventurilor sale, înţelegând că nu mai voia să trăiască în lumea ce-l înconjura, Fabrice del Dongo pleacă la mănăstire. Am avut întotdeauna această concluzie. Atâta doar că Fabrice este încă foarte tânăr. Cât timp un om de vârsta lui, cât de dureros de dezamăgit ar fi el, ar suporta să trăiască într-o mănăstire? Stendhal a tranşat această problemă lăsându-l să moară pe Fabrice după un singur an petrecut la mănăstire.

Mâşkin are douăzeci şi şase de ani, Rogojin douăzeci şi şapte, Nastasia Filipovna douăzeci şi cinci, Anglaia are douăzeci şi tocmai ea, cea mai tânără, este cea care la sfârşit va distruge, prin iniţiative nebuneşti viaţa tuturor celorlalţi. Totuşi, imaturitatea acestor personaje nu este examinată ca atare. Dostoievski ne povesteşte drama fiinţelor umane, nu drama tinereţii.

Român prin naştere, Cioran, în vârstă de douăzeci şi şase de ani, se instalează în 1937 la Paris, zece ani mai târziu, îşi editează prima carte scrisă în franceză şi devine unul dintre marii scriitori francezi ai timpului său. în anii nouăzeci, Europa, atât de indulgentă odinioară faţă de nazismul care se năştea, se aruncă contra umbrelor ei cu o curajoasă combativitate. Timpul marilor reglări de conturi cu trecutul soseşte, şi opiniile fasciste ale tânărului Cioran al epocii când trăia în România ajung, brusc, în actualitate. în 1995, în vârstă de 84 de ani, moare. Deschid un mare ziar parizian: pe două pagini, o serie de necroloage. Nici un cuvânt despre opera lui, tinereţea lui românească este cea care i-a dezgustat, fascinat, inspirat pe scribii lui funebrii. Au îmbrăcat cadavrul marelui scriitor francez cu un costum folcloric românesc şi l-au forţat, în cosciug, să-şi ţină braţul în salutul fascist.

După un timp, am citit un text pe care Cioran îl scrisese în 1949, când avea treizeci şi opt de ani : "Nu puteam nici măcar să-mi imaginez trecutul meu; şi când mă gândesc acum la el, mi se pare că-mi amintesc anii altcuiva. Şi pe acest altcineva îl reneg, toată fiinţa mea este în altă parte, la mii de leghe de cel care am fost". Şi mai departe: "când mă gândesc /.../ la tot delirul meu de atunci /.../ mi se pare că mă aplec peste obsesiile unui străin şi sunt stupefiat să aflu că străinul acela eram eu."

Ceea ce mă interesează în acest text este uimirea omului care nu reuşeşte să găsească nici o legătură între "eul" său actual şi cel de odinioară, care este stupefiat în faţa enigmei identităţii lui. Dar, vă întrebaţi, această uimire este ea oare sinceră? Sigur că este! în versiunea sa comună, toată lumea o ştie: cum aţi putut lua în serios acest curent filosofic (religios, artistic, politic)? sau (mai banal) cum v-aţi putut îndrăgosti de o femeie aşa nătângă (de un bărbat aşa stupid)? Or, dacă pentru cei mai mulţi oameni, tinereţea trece repede şi rătăcirile ei se evaporă fără a lăsa urme, cea a lui Cioran s-a pietrificat: nu poţi să-ţi baţi joc cu acelaşi surâs condescendent de un anumit ridicol sau de fascism.

Stupefiat, Cioran îşi priveşte anii trecuţi şi se înfurie (citez din acelaşi text din 1949): "Nefericirea este datul tinerilor. Ei sunt cei care promovează doctrinele intoleranţei şi le pun în practică; ei sunt cei care au nevoie de sânge, de strigăte, de tumult şi de barbarie. în epoca când eram eu tânăr, toată Europa credea în tinereţe, toată Europa îi împingea pe tineri să facă politică, să conducă statele."

Câţi Fabrice del Dongo, câte Aglaie, Nastasii şi Mâşkini văd în jurul meu. Ei se găsesc toţi la începutul unei călătorii spre necunoscut; fără nici un dubiu ei rătăcesc, dar e o rătăcire specială; rătăcesc neştiind că sunt în greşeală; căci lipsa lor de experienţă e dublă: nu cunosc lumea şi nu se cunosc nici pe ei înşişi; de abia când îşi vor vedea rătăcirea din perspectiva vârstei adulte le va apărea ea ca rătăcire; mai mult: doar prin acest recul ei vor fi în măsură să înţeleagă însăşi noţiunea de rătăcire. Pentru moment, neştiind nimic despre privirea pe care viitorul o va arunca, într-o bună zi, asupra tinereţii lor trecute, ei îşi apără convingerile cu mai multă agresivitate decât o face apărându-şi-le pe ale lui un om adult, care are deja experienţa fragilităţii certitudinilor omeneşti.

Furia lui Cioran împotriva tinereţii trădează o evidenţă: din fiecare observator ridicat pe linia trasată între naştere şi moarte, lumea se vede diferit şi atitudinile celui care se opreşte aici se transformă; nimeni nu-l va înţelege pe celălalt fără să-şi înţeleagă mai întâi vârsta proprie. într-adevăr, e aşa de evident, ah, aşa de evident! însă doar pseudo-evidenţele ideologice sunt vizibile la prima abordare. O evidenţă existenţială, cu cât mai evidentă este, cu atât e mai puţin vizibilă. Vârstele vieţii se disimulează în spatele cortinei.