Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Milan Kundera - Testamentele trădate de Simona Cioculescu


Fragmentele pe care le oferim cititorilor "României literare" fac parte din volumul Testamentele trădate (Gallimard, 1993), a doua carte de eseistică publicată de Milan Kundera în Franţa, după Arta romanului (1986). Scrise direct în franceză, cele trei sute douăzeci şi două de pagini, împărţite în nouă părţi, abordează diverse aspecte ale "artei născută din râsul lui Dumnezeu": spiritul umorului, înrudirea cu muzica, valoarea sapienţială etc. Cartea e străbătută de o ironie nostalgică faţă de trecutul trădat. Dincolo de testamentele trădate ale artiştilor (Kafka, Janacek, Gombrowicz, Beckett, Fuentes, Rushdie), trădate de prieteni, de critici, de traducători, Kundera lasă să se întrevadă o trădare mai amplă, trădarea "societăţii romanului", cum numea ironic Cioran cultura europeaneă a Timpurilor Moderne.

Or, acestei societăţi şi culturii ei, romanului în special, vrea să-i rămână credincios Kundera. Pentru el, a fi romancier înseamnă să te subordonezi exclusiv regulilor genului, suprimând orice judecată morală sau ideologică în favoarea îndoielii şi a relativităţii specifice "artei romanului".

L-am cunoscut pe Milan Kundera în decembrie 1969, la Praga, la Uniunea Scriitorilor al cărui membru mai era încă în acel moment. Procesul destructiv al vechilor structuri, cele ale "Primăverii pragheze" era în curs şi a durat câţiva ani. Kundera preda încă la facultate şi era, dacă nu mă înşeală memoria, redactor la o revistă de cultură. Câteva din cărţile lui, printre care ciclul de povestiri Iubiri caraghioase, romanul Gluma, apăruseră la Paris fiind primite entuziast de critică şi public, aşa cum se va întâmpla peste câţiva ani şi cu următorul lui roman Viaţa e în altă parte. Despre acesta din urmă e vorba într-o scrisoare din decembrie 1973, care îmi este adresată şi din care reiese, printre altele, modul de viaţă, cu totul schimbat pe care-l ducea în acel moment scriitorul:

"Mulţumesc pentru scrisoare. Tocmai am primit-o. Cea pe care mi-ai trimis-o mai înainte n-a ajuns. Asta fiindcă adresa mea pragheză (la Facultate) nu mai e valabilă. Credeam că ştii lucrul acesta. Nu mai sunt la Facultate (din anul '71), n-am nici o slujbă, şomez, nu pot publica nimic aici şi trăiesc complet retras, ceea ce nu e rău, dimpotrivă. Dar: nu ştiu ce viitor va avea această ciudată situaţie! Acum o lună mi-a fost decernat la Paris Premiul Medicis pentru ultimul meu roman, ceea ce a fost o bună satisfacţie pentru mine, dar în acelaşi timp cauza unor mari necazuri, pentru că eram considerat aici ca unul care nu mai există şi dintr-o dată am îndrăznit să exist!

Dragă Simona, aş prefera să trăiesc ascuns, cu modestie, în micile mele amuzamente, în micile mele aventuri şi plăceri, dar, cum vezi, sunt obligat să trăiesc cu neplăcere un destin care nu mi se potriveşte deloc!"

Din fericire, scriitorul a fost nevoit să se obişnuiască cu noua etapă, de altfel strălucită, a destinului său de scriitor francez, de fapt de scriitor al lumii. îmi aduc aminte că-mi spunea că un creator nu se poate realiza plenar decât în spaţiul care i-a dat naştere şi că de aceea nu avea de gând să plece din ţară. împrejurările l-au silit să o facă şi, aşa cum spune în fragmentul tradus, să se schimbe la rândul lui. în ce fel, sper să aflaţi din paginile care urmează.

Cât timp poate fi omul considerat identic lui însuşi dentitatea personajelor lui Dostoievski rezidă în ideologia lor personală care, într-un mod mai mult sau mai puţin direct, le determină comportamentul. Kirilov, din Demonii, este complet absorbit de filosofia sinuciderii pe care o consideră ca o manifestare supremă a libertăţii. Kirilov: o gândire devenită om. Dar omul, în viaţa reală, este el o proiecţie atât de directă a ideologiei sale personale? în Război şi pace, personajele lui Tolstoi (în special Pierre Bezuhov şi Andrei Bolkonski) au o intelectualitate foarte bogată, foarte amplă, dar aceasta este schimbătoare, proteiformă, în aşa fel încât este imposibil să le defineşti pornind de la ideile lor, care, în fiecare fază a vieţii, sunt diferite. Tolstoi ne oferă astfel o altă concepţie a ceea ce este omul: un itinerar, o cale sinuoasă, o călătorie ale cărei faze succesive sunt nu numai diferite, dar care reprezintă adesea negarea totală a fazelor precedente.

Am spus cale, şi acest cuvânt riscă să ne ducă pe drumuri greşite, căci imaginea drumului evocă un scop. Or, către ce scop duc aceste căi care nu se termină decât fortuit, întrerupte de hazardul unei morţi? E adevărat că Pierre Bezuhov, la sfârşit, ajunge la o atitudine care pare a fi stadiul ideal şi final: crede atunci a înţelege că e zadarnic să caute mereu un sens vieţii sale, să se bată pentru o cauză sau alta. Dumnezeu este pretutindeni, în întreaga viaţă, în viaţa de fiecare zi, e suficient, aşadar, să trăieşti tot ce e de trăit şi să trăieşti cu iubire: şi el se ataşează, fericit, de soţia şi de familia lui. Scop atins? Atinsă culmea care face ca, a posteriori, toate etapele precedente ale călătoriei să devină simple trepte ale scării? Dacă acesta ar fi cazul, romanul lui Tolstoi ar pierde ironia lui esenţială şi s-ar apropia de o lecţie de morală romanţată. Or, nu este cazul. în Epilog, care rezumă ceea ce s-a petrecut după opt ani, îl vedem pe Bezuhov părăsindu-şi pentru o lună şi jumătate casa şi soţia ca să se consacre, la Petersburg, unei activităţi politice semiclandestine. Aşadar, din nou este gata să caute un sens vieţii sale, să se bată pentru o cauză. Căile nu se termină şi nu cunosc scopuri.

S-ar spune că diferitele faze ale unui itinerar se găsesc, unele faţă de altele, într-un raport ironic. în regatul ironiei domneşte egalitatea; asta înseamnă că nici o etapă a itinerarului nu este din punct de vedere moral superioară alteia.

Începând să lucreze pentru a fi util patriei sale, Bolkonski vrea oare să-şi răscumpere greşala mizantropiei sale anterioare? Nu. Fără autocritică. în fiecare fază a drumului, el şi-a concentrat toate forţele intelectuale şi morale pentru a-şi alege atitudinea şi el ştie acest lucru. Cum ar putea, aşadar, să-şi reproşeze de a nu fi fost ceea ce n-ar fi putut să fie? Şi aşa cum nu se pot judeca diferitele faze ale vieţii din punct de vedere moral, la fel nu pot fi judecate din punctul de vedere al autenticităţii. Imposibil să decizi care Bolkonski era mai fidel lui însuşi: cel care s-a depărtat de viaţa publică sau cel care i s-a dăruit?

Dacă diversele etape sunt contradictorii, cum să stabileşti numitorul lor comun? Care este esenţa comună care ne permite să-l vedem pe Bezuhov ateul şi pe Bezuhov credinciosul ca pe un singur şi acelaşi personaj? Unde se află esenţa stabilă a "eului"? Şi care este responsabilitatea morală a lui Bolkonski nr. 2 faţă de Bolkonski nr. 1? Bezuhov, adversarul lui Napoleon, trebuie să răspundă pentru Bezuhov care era odinioară admiratorul lui? Care este fragmentul de timp pe parcursul căruia un om poate fi considerat ca identic cu sine însuşi?

Doar romanul poate, in concreto, să scruzeze acest mister, unul din cele mai mari pe care le cunoaşte omul, şi probabil că Tolstoi l-a făcut primul.

Schimbarea de opinie, ca ajustare la spiritul timpului într-o zi, cu faţa strălucitoare, o femeie mă anunţă: "nu mai există Leningrad! Se revine la bunul Sankt-Petersburg!" Nu m-au entuziasmat niciodată oraşele şi străzile rebotezate. Sunt pe punctul să i-o spun, dar în ultimul moment mă răzgândesc: în privirea ei încântată de fascinantul mers la Istoriei ghicesc dinainte un dezacord şi n-am chef să mă cert, cu atât mai mult cu cât, în acelaşi moment, îmi amintesc un episod pe care ea cu siguranţă l-a uitat. Această femeie ne vizitase o dată pe mine şi pe soţia mea la Praga, după invazia rusă, în 1970 sau 1971, când noi ne aflam în teribila situaţie de proscrişi. Fusese din partea ei o probă de solidaritate pe care voiam să i-o răsplătim, încercând s-o amuzăm. Soţia mea i-a povestit o întâmplare nostimă (de altfel, ciudat de profetică) a unui american bogat instalat într-un hotel moscovit. Este întrebat: "Aţi fost deja la mausoleu să-l vedeţi pe Lenin?" Iar el răspunde: "Am pus să mi-l aducă la hotel, contra zece dolari." Figura invitatei noastre s-a crispat. Fiind de stânga (este în continuare), ea vedea în invazia rusă a Cehoslovaciei trădarea idealurilor care-i erau scumpe şi găsea inacceptabil ca victimele cu care dorea să simpatizeze să-şi bată joc de aceste idealuri trădate. "Nu găsesc deloc nostim" spune ea cu răceală şi doar statutul nostru de persecutaţi ne fereşte de o ruptură. Aş putea să povestesc o serie de istorii de acest fel! Aceste schimbări de opinie nu privesc doar politica, ci şi moravurile în general, feminismul mai întâi ascendent, apoi descendent, admiraţia urmată de dispreţ pentru "noul roman", puritanismul revoluţionar şters de pornografia libertină, ideea Europei denigrată ca reacţionară şi neocolonialistă de către cei care apoi au desfăşurat-o ca pe un drapel al Progresului etc. Şi mă întreb: îşi aduc sau nu aminte de atitudinile lor trecute? Păstrează oare în memorie istoria acestor schimbări? Nu pentru faptul că m-aş indigna să văd oamenii schimbându-şi opinia. Bezuhov, fostul admirator al lui Napolen, devenise asasinul lui virtual, dar îmi este simpatic şi într-un caz şi într-altul.

O femeie care l-a venerat pe Lenin în o mie nouă sute şaptezeci şi unu n-are dreptul să se bucure, în o mie nouă sute nouăzeci şi unu, că Leningradul nu mai e Leningrad? îl are, bineînţeles. Totuşi, schimbarea ei diferă de cea a lui Bezuhov. Exact când lumea lor interioară se transformă, Bezuhov şi Bolkonski se confirmă ca indivizi; surprind; devin diferiţi; libertatea lor se inflamează şi împreună cu ea identitatea eului lor; sunt momente de poezie: le trăiesc cu asemenea intensitate că lumea întreagă aleargă în întâmpinarea lor cu un cortegiu îmbătător de detalii minunate. La Tolstoi, omul este cu atât mai mult el însuşi, este cu atât mai individual, cu cât are forţa, fantezia, inteligenţa de a se transforma.

În schimb, cei pe care-i văd schimbându-şi atitudinea faţă de Lenin, de Europa etc. se dezvăluie în non-individualitatea lor. Această schimbare nu este nici creaţia, nici invenţia lor, nici capriciu, nici surpriză, nici reflecţie, nici nebunie; este fără poezie, nu este decât o ajustare foarte prozaică la spiritul schimbător al Istoriei. De aceea nici nu observă măcar. La urma urmei, ei rămân mereu aceiaşi: mereu în adevăr, gândind mereu ceea ce în mediul lor trebuie gândit; ei se schimbă nu pentru a se apropia de o esenţă a eului lor, ci pentru a se confunda cu ceilalţi, schimbarea le permite să rămână neschimbaţi.

Pot să mă exprim şi altfel: îşi schimbă ideile în funcţie de tribunalul invizibil care, el însuşi, este pe punctul de a-şi schimba ideile; schimbarea lor nu este decât un pariu angajat cu ceea ce tribunalul va proclama mâine ca adevăr. Mâ gândesc la tinereţea mea trăită în Cehoslovacia. Ieşiţi de sub primul farmec al comunismului, noi am resimţit fiecare mic pas contra doctrinei oficiale ca pe un act de curaj. Protestam contra persecuţiei religioase, apăram arta modernă proscrisă, contestam tâmpenia propagandei, criticam dependenţa noastră de Rusia etc. Făcând asta, riscam ceva, nu mare lucru, totuşi ceva riscam şi acest (mic) pericol ne dădea o agreabilă satisfacţie morală. într-o bună zi, mi-a venit în cap o idee groaznică: dar dacă aceste revolte erau dictate nu de o libertate interioară, de curaj, ci de dorinţa de a plăcea celuilalt tribunal care, în umbră, îşi pregătea deja juraţii?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara