La prima vedere s-ar spune că ezită, dar nu, nui vorba de ezitare, nici de lipsă bruscă de hotărâre, din contră, e momentul în care-şi sporeşte concentrarea, îşi îndârjeş te voinţa şi mai mult. Voinţa? Ca să fim mai exacţi: ura. Da, oprirea care părea o şovăire e de fapt chemarea urii ei, ca să rămână cu ea, s-o susţină, să n-o părăsească nici măcar o clipă.
Încalecă balustrada şi se aruncă în gol. La sfârşitul căderii în gol e lovită brutal de duritatea suprafeţei apei, paralizată de frig, dar după câteva secunde lungi, ridică faţa şi, cum e o bună înotătoare, toate automatismele i se coalizează contra voinţei de a muri. Îşi cufundă iar capul, se străduieşte să înghită apă, să nu mai respire. În acest moment, aude un strigăt. Un strigăt care vine de pe malul celălalt. Cineva a văzut-o. Înţelege că nu-i va fi uşor să moară şi că duşmanul ei cel mai mare n-o să fie reflexul greu de stăpânit de bună înotătoare, ci un oarecare pe care nu-l luase în calcul. Va fi obligată să se bată. Să se bată ca să-şi salveze moartea.
Ea ucide
Priveşte în direcţia strigătului. Cineva s-a aruncat în râu. Se gândeşte: cine va fi mai rapid, ea, în hotărârea de a rămâne sub apă, de a înghiţi apă, de a se îneca sau el, care se apropie? Când va fi pe jumătate înecată, cu apă în plămâni, deci slăbită, n-o să fie cumva o pradă cu atât mai uşoară pentru salvatorul ei? O va târî către mal, o va pune jos, pe pământ, îi va scoate apa din plămâni, îi va face respiraţie gură la gură, va chema ajutoare, poliţia, va fi salvată şi ridiculizată în veci.
– Stai! Stai! strigă bărbatul. Totul s-a schimbat: în loc să se cufunde în apă, îşi înalţă capul şi respiră adânc ca să-şi adune puterile. El a ajuns deja în faţa ei. E un tânăr, un adolescent care vrea să fie celebru, să-şi vadă fotografia în ziare, nu face decât să repete: „Stai! Stai!“ Îşi întinde deja mâna spre ea care, în loc să se ferească, o apucă, o strânge şi-o trage spre fundul apei. El mai strigă o dată „Stai!“, de parcă ar fi singurul cuvânt pe care ştie să-l rostească. Dar n-o să-l mai rostească; ea i-a apucat braţul, îl trage spre adânc, apoi se întinde cât e de lungă peste spatele adolescentului ca să-i ţină capul sub apă. Se apără, se zbate, a înghiţit deja apă, încercă s-o lovească pe femeie, dar aceasta a rămas bine întinsă peste el care nu-şi mai poate scoate afară capul ca să ia o gură de aer, şi după câteva lungi, foarte lungi secunde, încetează să se agite. Îl ţine aşa o vreme, s-ar putea spune chiar că, obosită şi tremurând, se odihneşte, culcată pe el, apoi, sigură că bărbatul de sub ea nu se va mai mişca, îi dă drumul şi se îndreaptă spre malul de unde a venit, ca să nu păstreze în ea vreo umbră a celor întâmplate.
Cum aşa? Şi-a uitat hotărârea? De ce nu se îneacă, dacă cel care a încercat să-i fure moartea nu mai trăieşte? De ce, liberă în sfârşit, nu mai vrea să moară?
Viaţa regăsită pe neaşteptate a fost ca un şoc care i-a frânt hotărârea; nu mai găseşte putere să-şi concentreze energia pe moartea ei; lipsită dintrodată de orice voinţă, de orice energie, înoată în mod automat spre locul unde şi-a lăsat maşina.[...]
Cel care a vrut s-o forţeze să trăiască a murit înecat. Iar cel pe care a vrut să-l omoare în pântecele ei a rămas viu.

Din volumul în curs de apariţie la Editura Humanitas