sunt străzi celebre în Bucureşti, cum
ar fi strada Mântuleasa. Ele reprezintă
un topos cultural, fără de ştiinţa
căruia ne-am simţi infirmi. În geografia aceasta
a literaturii care face din Capitala ţării, ca şi din
alte oraşe, un teritoriu viu, nu ar trebui să lipsească
adresa pe care am folosit-o drept titlu al acestor
rânduri. Aşadar, Mihăilă Radu, nr. 8. Se află
undeva prin cartierul Floreasca. Dacă vrei să
ajungi acolo iei, de exemplu, tramvaiul 5, cobori
la prima după intersecţia cu Ştefan cel Mare,
traversezi, o iei pe o stradă care are numele unui
aviator, – helas, i-am uitat numele –, dar dacă
faci pe urmă a doua la dreapta vei ajunge pe
Mihăilă Radu. La această adresă, cel care semnează
acest articol a fost săptămânal timp de trei decenii.
A reprezentat o veritabilă comoară, care a înrâurit
providenţial toată viaţa mea. Şi a altora. Bunăoară,
Stela Gheţie, o poetă valoroasă, actualmente
profesoară de engleză în Germania, aceea căreia
Lawrence Durrell i-a dedicat ultimul volum
din ciclul lui de romane Avignon, o numea
„the green house”, pe vremea aceea doamna
Gheţie se afla în America şi desigur nu ştia că,
iertaţi-mi cacofonia, Casa Verde a fost sediul din
Bucureşti al Mişcării legionare şi, culmea
coincidenţei, un roman al lui Mario Vargas Llosa
poartă acelaşi nume. Dar asemenea coincidenţe
până la urmă sunt involuntare. Mihăilă Radu
numărul 8 merită însă să capete aceeaşi rezonanţă
spirituală ca şi Mântuleasa.
În anii cincizeci ai veacului trecut aici a
funcţionat Cenaclul „Fraternitatea lui Hyperion”,
iniţiat şi coordonat de Vasile Lovinescu. O să
spuneţi: Iarăşi ne agasezi cu numele ăsta? Da,
poate, dar ceea ce urmează nu va avea nimic de-a
face cu un eventual elogiu inflaţionist. Lovinescu
în casa de la adresa respectivă era şi el musafir.
Proprietarul locuinţei era altcineva, un anonim
desăvârşit, inginer constructor la bază, specializat
în fundaţii. Numele lui, Florin Mihăescu, un om
care niciodată nu a vrut să iasă în evidenţă şi
şi-a asumat remarcabil condiţia de gazdă, de
receptacul, acela care te primeşte şi se bucură că
tu, venit acolo, te poţi desfăşura în cea mai
frumoasă libertate a minţii şi a sufletului tău.
Cum am spus, am fost aici săptămânal timp de
treizeci de ani, de când absolvisem o biată Facultate
de Filologie şi până mult după 2000, când Florin,
bătrân, răspundea tot mai rar la stimulii prietenilor
săi. A murit în octombrie 2014, o moarte discretă,
fără ţipete şi bocete. Casa însă, ca multe creaţii
materiale, a rămas în picioare. Fiindcă Ceauşescu
nu şi-a îndreptat atenţia asupra acelui cartier, a
scăpat de vreo furie a demolărilor. Este o casă
retrasă, fără deschidere la aleea principală, dar
cu atât mai valoroasă. Nu sunt agent imobiliar,
dar la preţurile de acum poate bate jumătate
de milion de euro. Florin Mihăescu nu a avut
copii. El avea însă o conştiinţă severă despre
ce înseamnă vârsta de fier, kali yuga şi ceea ce,
preluând din terminologia guenonistă, este
„domnia cantităţii”. De aceea, deşi bun creştin,
ideea urmaşilor nu i-a surâs niciodată. Spunea
de altminteri, afirmaţie din cauza căreia ne-am
situat pe poziţii adverse, cu toate că am fost
mereu cei mai buni prieteni şi de multe ori când
vorbesc am impresia că el vorbeşte: Toţi pot face
un copil, dar nu toţi pot scrie o carte. Aşa şi este,
de fapt, spun abia acum. Florin nu a avut copii.
În felul acesta s-a pus problema viitorului acelei
case. O doamnă doctor, bună prietenă, a
lansat ideea binevenită de-a face din spaţiul
respectiv un spaţiu memorial. Având în vedere
că acolo au avut loc simpozioane superbe, locuinţa
merita o recunoaştere care ar fi înscris-o în
circuitul public. Evident, de la intenţie la concretizare
e cale lungă. Ca să iasă aşa ceva trebuiau sesizate
anumite foruri, redactate cereri, întocmite
referate, primite avize, birocraţia românească
abia ar fi aşteptat o asemenea pleaşcă pentru a
distruge nervii unor oameni.
Ajuns în acest punct vă puteţi întreba
de ce am pus pe hârtie toată istoria. Iată de ce.
Casa, de la sine înţeles, a intrat pe mâna unui
nepot moştenitor. Nu-i dau numele că nu are
rost şi, la o adică, nici nu merită. Îl cunosc şi într-o
oarecare măsură îl simpatizez. Are preocupări
spirituale, dar care mi se par mai degrabă un fel
de jucărie, cel mult un joc, decât o activitate
creatoare propriu-zisă. Nu i-am spus asta în faţă
niciodată. Dar trecând pe la el în ultimul an, am
rămas, pur şi simplu, cu gura căscată. Adică
trăiam un frison al stupefacţiei care mi-a străbătut
spatele şi m-a făcut să îngheţ. Cum e mintea
de pe urmă a românului, cât timp am fost la el
am tăcut. Sau eram atât de trist încât cuvintele
se sleiseră înainte de-a fi rostite. Mă aflam în
camera lui Florin, unde am stat de vorbă ani şi
ani. Acea cameră, pe şleau, a avut valoarea
unui sanctuar. În camera aceea omul acesta, un
anonim, a scris şi a citit mii de pagini. Aici l-a
descifrat pe Shakespeare pagină cu pagină, aici
s-a rugat, aici a aşteptat senin şi totuşi înfricoşat
moartea. Ce mai rămăsese din acel loc? Nimic.
Biroul nu mai era, o bibliotecă unde el păstra
obiectele cele mai valoroase, – cărţi, albume de
artă, fotografii, – aşişderea. Nici măcar o poză a
lui nu am văzut. Totul văruit, ceruit, frumos,
curat, dar ras, raclat, ras cu şpaclul. Nici o fărâmă
din marea comoară a amintirilor nu mai venea
spre sufletul meu. Acesta este cel mai bun exemplu
al felului în care poate fi distrusă memoria unui
om.
Am fost mereu împotriva caselor memoriale,
a tezaurizărilor sterpe, a conservării cu iz de
formol, dar parcă mai bine aşa decât „var pe
inimă”, aşa cum arată acum casa de pe Mihăilă
Radu, nr. 8. Nu ştiu dacă exemplul meu emoţionează.
Este o experienţă strict personală, cu şanse mici
de universalizare. Este febra mea despre care
nimeni nu ştie nimic. Este spaimă şi singurătate.
Dar scriind, am senzaţia că intru în acea rezonanţă
excepţională care a făcut bunăoară din strada
Mântuleasa loc de întâlnire al miracolelor. Urcându-
mă la plecare în tramvaiul 5 am plâns
puţin. Florin şi mama au murit cam odată. Un
capitol din viaţa mea, cel mai important, este
înhumat şi zadarnic arunc flori peste piatra
tombală. Mă uit la palme şi le văd goale.