Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

In Memoriam:
Mihai Ursachi de Alex. Ştefănescu


biografie





Mihai Ursachi s-a născut la 17 februarie 1941, în comuna Strunga din judeţul Iaşi. După absolvirea prestigiosului liceu „August Treboniu Laurian” din Botoşani, în 1957, devine, la numai şaisprezece ani, student al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. În 1961 este arestat, din motive politice, şi condamnat la patru ani de temniţă grea. În 1964, pe baza unui decret de amnistie, părăseşte închisoarea Jilava. Între 1965-1970 urmează cursurile Facultăţii de Germanistică a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, pe care o absolvă, ca şef de promoţie, cu o teză despre Christian Morgenstern. În anul absolvirii debutează cu o carte de versuri, Inel cu enigmă, care atrage atenţia criticilor literari. Succesele nu-l fac însă mai demn de încredere în ochii celor ce reprezintă autorităţile, astfel încât poetul, şomer, duce o viaţă retrasă, într-o modestă casă din Ţicău („celesta mahala Ţicău”). În 1981, folosind prilejul unei călătorii în Statele Unite, rămâne în această ţară. Lucrează ca asistent la Universitatea Statului Texas (1981-1986) şi, în continuare, ca lector la Universitatea Statului California (1986-1990). Între 1982-1986 îşi pregăteşte şi îşi susţine doctoratul, cu o lucrare despre raporturile dintre filosofia lui Martin Heidegger şi poezia lui Paul Celan.

În 1990, în atmosfera de entuziasm care i-a cuprins pe românii de pretutindeni după înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu, se repatriază şi este numit imediat director al Teatrului Naţional din Iaşi. În 1992 îşi dă seama însă că nu are vocaţie pentru conducerea unei asemenea instituţii şi renunţă la directorat. Este membru fondator al Alianţei Civice şi preşedinte al Filialei Iaşi a acestei organizaţii. Îndeplineşte, de asemenea, funcţia de secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. Din 1996, predă cursuri la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi în calitate de profesor asociat. Face eforturi să recupereze casa părintească din Ţicău, confiscată de autorităţile româneşti după expatrierea sa, dar nu reuşeşte. Îşi construieşte o casă în zona numită „La doi peri”, cu intenţia de-a o lăsa Uniunii Scriitorilor.

Moare în noaptea de 9 spre 10 martie 2004, din cauza unui cancer pulmonar nedescoperit la timp.



Poezia ca politeţe seniorială



Pe Mihail Ursachi l-am întâlnit de două ori.

Prima oară – în 1979, la Bucureşti, când mi-a dat, ceremonios, un exemplar dintr-o carte a lui recent apărută, Arca, o antologie de autor de peste două sute de pagini. Era mândru că volumul avea o prefaţă semnată de Ştefan Aug. Doinaş. L-am invitat la o plimbare pe şoseaua Kiseleff, de la Casa Scânteii şi până la Arcul de Triumf. Era toamnă, frunzele uscate de pe jos, răscolite de paşii noştri, foşneau metalic. I-am recitat, ca să-l amuz, o poezie a mea, scrisă în argou. A râs, visător. Doi îndrăgostiţi de pe o bancă au tresărit, dar constatând că râsul n-are legătură cu ei şi-au văzut mai departe de-ale lor. Când am ajuns într-o zonă mai pustie, Mihai Ursachi mi-a recitat şi el un poem, Magie şi alcool. Mergea încet, solemn, avea o înfăţişare de don Quijote roşcat şi pronunţa cuvintele cadenţat, făcând cu mâna dreaptă gesturi de dirijor:

„Magia şi alcoolul vieaţa-mi guvernează,/ pe care-am început-o studiind filosofia,/ anatomia, dreptul şi, vai, teologia/ dar negăsind în ele nici linişte, nici bază.// Sacrificai Venerei şi-am zis: oricum o fi ea,/ sublimă ori sordidă, în trupu-i se ascunde/ misterul fără nume şi coapsele-i fecunde/ în spasmul ca o moarte conferă veşnicia.// Imperialul spirit mă are-n a sa pază/ şi nici o cunoştinţă-i egală cu beţia/ şi tainica lucrare în nopţile de groază.// Tărâm fără-ndoială atins-am şi cutează/ mereu rătăcitorul pe căile profunde:/ «am aurum non vulgi, leonem, poezia».”

Am înţeles aluzia şi l-am invitat la un restaurant. A fost o seară minunată, la care eu am contribuit cu alcoolul, iar Mihai Ursachi cu magia.



A doua oară, l-am întâlnit la Iaşi, în 1995. L-am rugat să-mi arate „mahalaua celestă Ţicău” şi m-a dus acolo. Ajuns în dreptul casei părinteşti, care intrase, datorită lui, în mitologia literaturii române, s-a uitat cu o tristeţe copleşitoare peste gard la ferestrele întunecate, acoperite de flori agăţătoare, şi la grădină. Totul aparţinea acum altcuiva şi îi era inaccesibil.

Comuniştii aflaţi la putere după 1989 n-au vrut niciodată să-i restituie casa pe care tot ei sau tovarăşi de idei de-ai lor i-o luaseră în timpul lui Ceauşescu. Demersurile făcute de poet au fost zadarnice. El şi-a cumpărat în cele din urmă o altă casă, într-o zonă numită „La doi peri”, casă pe care intenţiona (după cum reiese dintr-un interviu acordat lui Cassian Maria Spiridon) să o lase Uniunii Scriitorilor.



Recitesc cu pietate, la câteva zile după moartea sa, poemele lui Mihai Ursachi.

Poetul pare străin de poezie, dar nu străin ca un ignorant, ci, dimpotrivă, ca un spirit elevat şi ceremonios, care nu-şi mai îngăduie să participe direct la dezmăţul unei trăiri lirice. El face poezie de la distanţă, având grijă să nu se păteze cu azurul ei.

Titlurile lungi şi protocolare ale poemelor, expresiile arhaice, citatele latineşti şi însuşi stilul discursiv, de dizertaţie medievală în care sunt dezvoltate ideile îl protejează pe poet de propriul său lirism. Chiar şi când vorbeşte despre sine, Mihai Ursachi rămâne distant, luându-şi şi o măsură suplimentară de protecţie: ironia.

Fiorul existenţial nu este pur şi simplu filtrat prin cultură, ci respins şi reconstituit, într-un limbaj esoteric, complet desprins de realitate. Până şi jocul este practicat de poet cu aceeaşi inaderenţă, cu o evidentă lipsă de spirit ludic. Poetul se joacă dintr-un fel de bunăvoinţă seniorială faţă de cititor.

Citind poemele lui Mihai Ursachi, îţi vine să crezi că te afli în vizită la un aristocrat care, constatând că servitorul însărcinat cu compunerea de versuri lipseşte din castel, se apucă – gest de supremă curtoazie faţă de tine – să le compună el însuşi. Stângăcia lui, de om ales care coboară la o îndeletnicire populară, este cuceritoare.

Prin moartea lui Mihai Ursachi, rezerva de eleganţă a României, oricum insuficientă, se reduce considerabil.



bibliografie



POEZIE. Inel cu enigmă, Iaşi, J., 1970 * Missa solemnis, Buc., Em., 1971 * Poemul de purpură şi alte poeme, Cluj, D., 1974 * Diotima, Iaşi, J., 1975 * Marea înfăţişare, Iaşi, J., 1977.

PROZĂ. Zidirea şi alte povestiri, Buc., CR, 1978 (ed. a II-a, rev. şi ad., Iaşi, Ed. Moldova, 1990).

*

Poezia lui Mihai Ursachi mai poate fi consultată în următoarele volume: Poezii, Iaşi, J., 1972 (cupr. texte din primele două vol. ale poetului) * Arca, Iaşi, J., 1979 (ant. de autor, cu o pref. de Ştefan Aug. Doinaş, intitulată Vânător al realului, sacerdot al lui Hermes) * Some Poems of Magister Ursachi – Translated by His Friends, Eulert & Junimea (ed. bilingvă americano-română) * Inel cu enigmă, Buc., CR, col. „Hyperion”, 1981 (cupr. aproape întreaga operă poetică a lui Mihai Ursachi, cu o postf. şi o notă bio-bibl. de Laurenţiu Ulici) * Poezii, Buc., Ed. Vitruviu, col. „Poezie română contemporană” îngr. de Mircea Ciobanu, 1996 (ant. de autor).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara