În zorii zilei de luni 6 iunie s-a stins
din viaţă, în Petroşaniul său natal,
Mihai Dragolea: excepţional prozator,
de asemenea un subtil critic literar
şi eseist.
Foarte apreciat în mediile literare,
dar din fire modest, fără înclinaţii
„vedetistice”, a fost un mare scriitor
discret, prea puţin cunoscut publicului
mai larg.
Se născuse pe 13 februarie 1955.
Stabilit în Cluj din anii studenţiei,
format ca scriitor în jurul revistei
Echinox, Mihai Dragolea s-a afirmat
ca unul dintre cei mai valoroşi tineri
critici şi eseişti ai grupării, activ în
întreaga presă culturală naţională,
mai ales în cea transilvăneană. După
1990 devine redactor de emisiuni
culturale la TVR Cluj şi va preda timp
de cîţiva ani cursuri la secţia de
jurnalism a Universităţii. Publică două
volume de critică: În exerciţiul ficţiunii.
Eseu despre Şcoala de la Tîrgovişte
(1992; ediţia a II-a, 2006) şi Arhiva
de goluri şi plinuri. Literatura fragmentară
(1998). Numeroasele sale cronici,
mici eseuri, articole despre literatura
postbelică, pînă la cea de ultimă oră,
au rămas risipite în reviste.
Către sfîrşitul anilor ’90 se produce
cotitura: nu va mai scrie decît ocazional
texte critice, devenind dintr-o dată
prozator, prozator de mare calibru,
autor al unui impresionant şir de
cărţi: Călătorii spre muchia de cuţit
(proză scurtă, 1999), De departe spre
aproape (roman, 2001), Colecţia de
mirări (proză scurtă, 2005), Funcţionar
la singurătăţi sau Contabilul de imagini
(proză scurtă, 2007), Epiderma de
bazalt. Colecţia de mirări 2 (proză
scurtă, 2011), Proces de creponare
cu păianjeni, zmeură, ceaţă (roman,
2013). Formidabil observator al lumii
din jur, al oamenilor şi al împrejurărilor
vesel-triste în care ne trăim vieţile,
„colecţionar” – da! – de personaje
şi de situaţii, fin psiholog şi sarcastic
caracterolog, contemplator – în fond
– plin de înţelegere faţă de carnavalescul
tragic al existenţei, cu o atitudine –
în ultimă instanţă – de filozof şi de
moralist, Mihai Dragolea lasă în urmă
o operă de prozator de clasă. Şi tîlcul
conversiei sale de la exegetică la
observarea directă a realităţii. Rămîne
să-l recitim şi să-l aşezăm la locul
meritat în istoria noastră literară.
A fost şi un om special, de rarisimă
calitate. Şi o „prezenţă” aparte, imediat
remarcabilă. Mic de statură, figură
foarte expresivă, faţă rotundă, ochi
mari, cu priviri cînd „mirate”, jucatuimite,
cînd ataşante, de o tandră
francheţe, în rest ghiduşe, cu un aer
parcă veşnic glumeţ, cînd nu tristglumeţ.
Nu era genul „magnetic”,
care să atragă din start atenţia,
însă lumea se întorcea pînă la urmă
către el, savurîndu-i istorioarele eroicomico-
satirice, mereu pline de miez.
Mare povestitor în viaţă ca şi-n scris.
Pe dedesubt – un mare sentimental
şi un om de o moralitate ireproşabilă.
A crezut în cinste, în prietenie. Preţuia
fidelitatea, căci, ca puţini alţii, atît
de puţini, era un om funciarmente
incapabil de trădări. Răsplătea – în
schimb – împărăteşte prietenia,
prietenia adevărată: şi-o oferea pe a
lui, necondiţionat, adăugînd o solidaritate
fără fisuri.
Se retrăsese în ultimii ani la
Petroşani, întristat de nedreptăţi,
aruncat în şomaj după desfiinţarea
intempestivă a studioului clujean
al Televiziunii publice, pentru care
realizase sute de emisiuni, sute de
interviuri cu scriitori, artişti, intelectuali
proeminenţi din oraş, din Ardeal, din
ţară şi din străinătate (parte
„conversaţională” a operei sale: de
avut în vedere şi de păstrat – video
şi în transcriere – pe suporturi electronice
şi în cărţi). Făcea drumuri periodice,
cu mici treburi, spre Cluj, mai rar
şi spre Bucureşti, Oradea, Bistriţa şi
pe unde mai era invitat, de obicei
la conclavuri literare. Se ducea mereu
la Romos, satul tatălui, unde tot
meşterea la casa veche a familiei,
despre care vine vorba şi în Procesul
de creponare..., ultimul – vai! – roman
al său antum.
Şi scria mai departe, în ritmuri
lente, dar scria, avansa pe drumul
lui de prozator, de mare prozator.
Pînă cînd l-a ajuns din urmă şi
l-a răpus fulgerător boala nemiloasă.
Se va odihni în cimitirul din Romos,
alături de tatăl său. Să-i fie amintirea
frumoasă şi posteritatea dreaptă...
