Cam pe când dinspre sudestul
continentului valurile
de refugiaţi soseau
încă neabătute în Republica
Federală, primite
fiind cu braţele deschise
şi cu un entuziasm neţărmurit,
în virtutea aşa zisei
Wilkommenskultur, a unei
ospitalităţi Made in Germany,
patentată de cancelara Merkel,
presa liberală de stânga şi de
centru semnala cu îngrijorare
pătrunderea, de astă dată până
şi în rada mediilor universitare
şi academice vest europene,
a unui nou val de corectitudine
politică, pornit dinspre Apus,
de pe ţărmurile Americii.
Triviala formulă potrivit căreia
bătaia aripilor de fluture ar putea
naşte, în anumite condiţii, în altă
parte a lumii un uragan , mi-a revenit
în memorie observând cum vigilenţa
promotorilor corectitudinii politice a
fost amplificată exponenţial de sosirea
refugiaţilor:peste un milion în doar
un an.
Într-un anumit segment al presei
de stânga a fost sancţionată până
şi utilizarea termenului de val în
discursurile despre refugiaţi, sub
motiv că în condiţiile unei tragedii
umane de asemenea proporţii,
comparaţia implicită cu un fenomen
fizic, natural, ar fi nedemnă.
Nu avea să treacă prea multă
vreme până când anumite evenimente,
neaşteptate, cu totul neplăcute,
de-a dreptul şocante, au diminuat în
anumite cercuri ale populaţiei
entuziasmul cu care refugiaţii au fost
întâmpinaţi, au alimentat din nefericire
rezervoarele de prejudecăţi ducând
chiar la acţiuni extremiste, reprobabile.
În eforturile de elucidare obiectivă
a situaţiei create după ce Germania
şi-a deschis frontierele fără a limita
numărul noilor sosiţi, intelectualii şi
publiciştii care au emis unele observaţii
critice vizând dificultăţile unei integrări
rapide a unui număr atât de mare de
refugiaţi, date fiind majorele diferenţe
culturale şi de mentalitate, au fost
suspectaţi de islamofobie, ba chiar
acuzaţi făţiş de acest păcat.
Lucrurile au mers într-atât de
departe încât Rafik Schami, scriitor
de origine siriană naturalizat în
Germania, autor de bestseller-uri, a
făcut în titlul unui articol ce recomanda
refugiaţilor respectarea unui decalog
în vederea integrării lor rapide, o
aserţiune provocatoare: Islamofobia
este o formă frecventabilă de
antisemitism. Era de aşteptat ca o
astfel de afirmaţie să nască noi polemici
şi să irite sensibilităţi într-o Germanie
al cărei trecut brun impune o precauţie
mărită şi mult spirit de fineţe în
formularea ideilor şi utilizarea termenilor,
dincolo şi independent de rutina
corectitudinii politice.
Imaginile şi apoi informaţiile despre
cele petrecute în noaptea de Revelion
la Köln au făcut înconjurul lumii,
iar faptul că din detaliile difuzate
de autorităţi cu oarecare întârziere,
a rezultat că printre cei peste o mie
de bărbaţi arabi care au agresat fetele
şi femeile în Gara metropolei renane,
la poalele celebrului Dom, s-au
aflat totuşi şi unii refugiaţi, l-a determinat
să ia atitudine şi pe scriitorul şi
jurnalistul algerian de limbă franceză
Kamel Daoud, laureat a trei premii
literare, între care şi Goncourt, pentru
romanul său Meursault, une contre
enquete (tradus imediat şi în germană,
excelent primit de critică). Cotidianul
Frankfurter Allgemeine Zeitung a
găzduit, în traducere, un amplu articol
al autorului care face şi o anamneză
a delictelor comise la Köln, dezvăluind
fără menajamente tarele unor tradiţii
ale culturii islamice şi, concomitent,
naivitatea europenilor în abordarea
refugiaţilor, percepuţi doar în postura
de victime. Obligaţia stringentă, morală
şi umanitară de a le sări acestora în
ajutor a fost şi este dublată de sentimentul
unei culpe istorice a Europei faţă
de locuitorii din fostele ei colonii.
Gravă i se pare scriitorului algerian
ignorarea de către europeni a unui
alt aspect şi anume că, în majoritatea
lor, nu puţini refugiaţi care au pierdut
totul plecând din ţinuturile lor natale,
din cauza războaielor sau pur şi simplu
din dorinţa de a trăi mai bine în Europa,
sunt şi rămân şi după sosirea în lumea
liberă, prizonierii propriei lor culturi
patriarhale, falocratice, sexiste.
În lumea lui Allah, femeia este al
doilea nod gordian. Ea este negată,
respinsă, omorâtă, siluită, deţinută,
posedată.Ceea ce, scrie în continuare
Daoud, atestă o relaţie perturbată cu
fantezia,cu dorinţa de a trăi, cu creaţia
şi cu libertatea. Femeia este imaginea
vieţii , a unei vieţi care nu este
acceptată. Refuzul este expresia unei
convingeri larg împărtăşite de islamişti.
Ei nu iubesc viaţa. În concepţia lor,
ea este doar o pierdere de vreme
înaintea vreşniciei, o amânare a
întîlnirii cu eternitatea. Această relaţie
mizeră şi maladivă cu sexul opus şi
cu viaţa este flagrantă în doctrina
islamistă, ai cărei predicatori recrutează
prozeliţi descriind un paradis ce
seamănă mai degrabă cu un bordel
decât cu o demnă recompensă pentru
cei evlavioşi, fluturându-le potenţialilor
atentatori sinucigaşi, în faţa ochilor
minţii, fantasma fecioarelor ce-i
aşteaptă în lumea de apoi, fără a le
interzice ca în pământeasca viaţă să
vâneze trupul femeilor în spaţiul
public, forţându-le în acelaşi timp să
se ascundă sub văl islamic, niqab,
tschador sau burka. Articolul menţionat,
apărut în prestigiosul cotidian german,
deşi legat de evenimentele din noaptea
Anului Nou în Köln, este doar o verigă
în seria îndemnurilor şi avertismentelor
adresate de Kamel Daoud ca şi de
alţi intelectuali musulmani, europenilor.
Confruntaţi brusc cu numărul masiv
de migranţi, în majoritate bărbaţi,
proveniţi din Orientul islamic, ei ar
trebui să aibă curajul de a le explica
noilor sosiţi valorile şi regulile de
coexistenţă, definitorii pentru democraţiile
şi societăţile deschise şi de a pretinde
fără ezitări, respectarea lor. Refugiaţii
scrie Kamel Daoud, nu pot fi reduşi
la o mână de delincvenţi, dar tocmai
fiindcă unii dintre ei ridică problema
valorilor unei culturi şi ale unei
civilizaţii, pe care le ignoră, le dispreţuiesc
şi le desfid, răspunderea faţă de aceştia
constituie o problemă stringentă şi
după primirea lor în Europa
Daoud ,un cunoscător din interior
al acestei culturi pervertite de fanatismul
islamist, nu se teme să spună lucrurilor
pe nume şi să pună degetul pe rană,
atrăgându-şi furia salafiştilor care
au emis împotrivă-i o fatwa . Mai
grave, mai dureroase pentru autor,
potrivit mărturisirii făcute într-un
interviu apărut în săptămânalul
german Die Zeit, este ostracizarea
sa de către unii promotori intransigenţi
şi dogmatici ai corectitudinii politice.
Aplaudat şi pentru punerea într-o
ecuaţie literară a problematicii
post coloniale a Algeriei în romanul
Meursault une contre enquete, pentru
faptul de a fi dat un destin şi un nume
arabului ucis de eroul romanului
lui Albert Camus, Străinul, Kamel
Daoud s-a trezit ţintuit la stâlpul
infamiei, sub acuzaţia de islamofobie,
după articolele publicate în presă, în
Franţa, în Algeria, Italia,Elveţia.
Necazuri mari i-a adus mai cu seamă
textul apărut în Le Monde, sub titlul
Köln, spaţiu al fantasmelor, şi fireşte,
cel deja menţionat, apărut în Frankfurter
Allgemeine Zeitung. Reclamanţii sunt
o mână de universitari, istorici,
politologi francezi, cu toţii de bună
credinţă sau, cu cuvintele unui
editorialist german în paginile
săptămânalului Die Zeit, juraţi ai unui
tribunal de mandarini parizieni.
I se impută împricinatului, între
multe altele, un paternalism colonial
menit să condiţioneze primirea
persoanelor care fug din calea războiului
şi a dezastrelor, faptul că prin articolele
publicate ar alimenta fantasmele
islamofobe ale europenilor, dând apă
la moara extremiştilor de dreapta ,
inclusiv la cea a mişcării Pegida, din
Germania.
De pe celălalt ţărm al Atlanticului,
Adam Shatz, colaborator al New York
Times, într-o scrisoare deschisă,
adresată bunului său prieten algerian
Kamel Daoud, aduce mai întâi elogii
destinatarului, concede că acuzaţiile
formulate de juraţii tribunalului
parizian amintesc întrucâtva de
procesele staliniste de demascare,
pentru ca după aceea să poată da
el însuşi frâu liber consternării
care l-a cuprins la lectura textelor
publicate în ziarele europene, fiindu-i
greu să creadă că semnatarul lor
crede cu adevărat ceea ce a scris.
Acesta nu mai este Kamel Daoud cel
pe care-l cunosc, se plânge Adam
Shatz, continuându-şi rechizitoriul
deşi declară că nu vrea să-l acuze pe
autor ci doar să-i reproşeze că a căzut
fără să-şi dea seama, în capcane
străine, primejdioase , stabilind o
corelaţie directă între evenimentele
de la Köln şi islamism, sau pur şi
simplu, Islam. I se aminteşte autorului
că evenimente similare, dar ce-i drept
de o mai redusă anvergură, au
avut loc cu câţiva ani în urmă cu
prilejul Zilei Portoricane, la New York...
Precizarea este evident menită să
relativizeze gravitatea şi caracterul
singular al delictelor din noaptea de
revelion în metropola renană. Or,
această stratagemă, această tendinţă
de relativizare a unor acte reprobabile
comise de unii din membrii unui grup
minoritar, mergând până la trecerea
sub tăcere a identităţii etnice , religioase
şi culturale a făptaşilor, este un
element curent în recuzita argumentativă
a comilitonilor corectitudinii politice
de pe continent şi de peste ocean, spre consternarea şi revolta spiritelor
liber cugetătoare.
Cu riscul de a fi etichetate drept
xenofobe, islamofobe , de a fi suspectate
de un rasism chic , militantele
feminismului de modă veche, în frunte
cu Alice Schwarzer în Germania şi
Elisabeth Badinter în Franţa, spre
deosebire de mai tinerele lor combatante,
infinit mai clemente, nu au contenit
să critice islamismul şi statutul impus
femeii, întrevăzut ca o încălcare
sistematică a elementarelor drepturi
ale omului.
După reproşurile care i-au fost
aduse lui Kamel Daoud de către unii
universitari, şi colegi de breaslă,
decizia acestuia de a abandona
activitatea publicistică, spre a se
dedica doar literaturii, a devenit
inconturnabilă, în pofida solidarităţii
manifestate de alţi gânditori curajoşi,
precum filozofii Michel Onfray sau
Alain Finkielkraut.
Să se fi lăsat influenţat Daoud de
insidioasele fraze cu care Adam Shatz
îşi încheie epistola , lăsându-i strălucitului
şi tandrului său prieten algerian
libertatea de a decide cum se angajează
politic, spre a declara două rânduri
mai jos că este neliniştit de soarta
acestuia, sperând că el îşi va cumpăni
bine poziţiile, că va reveni la modul
de expresie care, după opinia proprie,
i se potriveşte cel mai bine: literatura.
Din nefericire, Kamel Daoud nu
este singurul care a depus armele în
confruntarea cu dogmele corectitudinii
politice. Renunţarea la jurnalism nu
implică renunţarea la dreptul de a fi
liber, se poate afla din finalul scrisorii
de răspuns adresată de autorul algerian
prietenului său american, publicată
tot în Le Monde.
Printr-o amară ironie a întâmplării,
care trimite inevitabil cu gândul la
impresia că istoria se repetă uneori,
în deceniul şase al secolului trecut,
nimeni altul decât Camus s-a văzut
dezavuat de mentorii stângişti ai
intelectualităţii pariziene, după ce a
denunţat în presa vremii violenţele
şi terorismul comise de Frontul de
Eliberare în Algeria, după ce a încercat,
fără succes, să restabilească un dialog
între francezi şi algerieni, nefiind
adeptul făţiş al independenţei ţării
în care s-a născut şi a trăit o bună
bucată de vreme, de care s-a simţit
legat până la finele vieţii.
Autor al unor scrieri de referinţă
în materie de relaţii internaţionale şi
Islam, profesor la Universitatea din
Gottingen, invitat la peste alte 20 de
universităţi în întreaga lume, animat
timp de un sfert de secol de viziunea
unui euro-islam, a unui islam modern,
moderat, Bassam Tibi, originar din
Siria, trăind de mai multe decenii
în Germania spre a se stabili recent
în Statele Unite, depune şi el armele.
Declaraţia de capitulare o face în
numărul din iunie al revistei lunare
Cicero, inaugurând astfel o dezbatere
sub titlul generic: Aparţine islamul
Germaniei? Fără a răspunde tranşant
interogaţiei, Bassam Tibi enunţă
motivele dezertării lui de la un
ideal ce părea realizabil: – europenii
convinşi de ideologia multiculturalismului
sunt cei care interzic orice critică la
adresa Islamului; victoria le-a revenit
tocmai propovăduitorilor obligativităţii
portului vălului islamic, cu ajutorul
statului german, care i-a marginalizat
pe euro musulmani , urmarea eşecului
euro-islamului se datorează proliferării
societăţilor musulmane paralele, turce
– peste tot, libaneze – în Berlin, şi
în curând, siriene, irakiene, afgane,
somaleze. Emblema acestora rămâne
portul obligatoriu al basmalei, vălului,
nikabului de către femei.
Mai puţin pătimaş decât Kamel
Daoud, cu o fineţe amintind de modul
subtil dar foarte relevant în care
Roland Barthes analiza simbolurile
lumii moderne, Bassam Tibi le explică
naivilor şi adepţilor necondiţionaţi
ai corectitudinii politice semnificaţiile
vălului islamic. Funcţia simbolică a
acestuia este dublă: pe de o parte, el
exprimă o viziune a lumii conformă
legilor shariei, pe de alta, el constituie
o formă clară de delimitare civilizatorie
de tot ceea ce înseamnă occidentul
european laic, secularizat. Citată este
şi opinia unui alt învăţat arab Said
al Ashmawi care în cartea sa intitulată
Adevărul despre vălul islamic,
demonstrează că portul acestui
accesoriu vestimentar este expresia
unui angajament. Deloc întâmplător,
anul 2015 a marcat pentru Bassam
Tibi data la care şi-a luat rămas bun
de la idealul unui euro-islam, al unui
islam modern. De ce? Fiindcă,
între altele, printre cei peste un milion
de refugiaţi, nu a zărit nici măcar o
femeie îmbrăcată modern. A văzut
doar islamişti bărboşi şi femei
îmbrobodite.
Cazul foarte recent al unei tinerei
absolvente a Facultăţii de Drept,
cu studii încheiate în Germania care,
în exerciţiul funcţiunii ca stagiară,
nu vrea să renunţe la portul vălului
slamic, care simţindu-se stigmatizată
şi discriminată când i se cere să se
conformeze regulamentelor în vigoare,
intentează un proces la Tribunalul
din Augsburg pe care-l câştigă în
prima instanţă, demonstrează că
Bassam Tibi ar fi avut de luptat nu
numai cu morile de vânt ci şi cu morile
justiţiei dacă nu ar fi renunţat la
proiectul euro-islamului.
Concept care ar fi fost de la bun
început sortit eşcului, crede Akhtam
Suliman , fostul corespondent german
al postului Al Djazira. În numărul din
iulie al citatei reviste, ziaristul intră
într-o dispută cu eminentul profesor,
conaţionalul său, susţinând că nu
islamiştii sunt cei care au învins, ci
ceilalţi au pierdut partida în Orientul
Apropiat.
Obsedantul motiv al vălului islamic
este reluat de autorul replicii, într-un
ton emoţional, pornind de la relatarea
unui episod ce aminteşte de cazul
tinerei juriste musulmane din Augsburg.
În 2006, la Salonul Internaţional
de Carte de la Cairo, când Republica
Federală a fost oaspete de onoare,
într-o dezbatere pe podium un expert
german a emis observaţii critice la
adresa portului vălului islamic. Din
public, o femeie de vreo 20 de ani
s-a răstit la invitat, declinându-i
acestuia în termeni agresivi dreptul
de a se pronunţa asupra basmalei.
În reacţia femeii, Akim Suliman
întrevede semnul unei încercări
colective a milioane de bărbaţi şi
femei din lumea arabă, care după
atâtea războaie şi umilinţe ar fi
vrut să ţină piept occidentului fără a
fi reuşit. Este ca şi cum ei ar fi vrut
să spună, voi aveţi eurofighter noi
avem Islamul nostru pe care-l purtăm
la vedere, pe creştet. Pe bună dreptate,
jurnalistul atrage atenţia şi asupra
erorilor unei politici occidentale
duplicitare în Orientul Apropiat,
semnalând şi trădarea, la Abu Ghraib
şi Guantanamo, a unor valori
fundamentale ale drepturilor omului,
de către chiar exponenţii lor apuseni.
Ar fi fost de dorit ca în context să fie
pomenite şi cauzele endogene ale
terorii, violenţelor şi eşecului liberalizării
în întreaga regiune. Autorul iese însă
din registrul raţional, logic al argumentaţ
ieişi alunecă pe terenul
subiectivităţii, al emoţiilor şi complexelor
care fac aproape imposibil un dialog
constructiv. În viziunea lui Akim
Suliman, performanţele emancipatorii
ale Europei fac din acest continent
un topos civilizat nu însă şi unul
civilizatoriu. La ce ar sluji un euro-islam
de vreme ce, astfel, diversele
identităţi etnice ale imigranţilor şi
refugiaţilor fie aceştia arabi, turci,
libanezi sunt reduse la componenta
religioasă, musulmană? Trebuiau
mamele arabe să-l fi citit pe Kant
înainte de a le fi fost dat să trăiască
un Islam pentru oameni şi nu unul
împotriva oamenilor?
Ciudat este că nici unii studenţi
germani îndoctrinaţi masiv cu preceptele
corectitudinii politice nu vor să mai
audă de Kant ale cărui texte elaborate
din perspectiva euro-centristă a omului
răspândesc idei rasiste, se poate
afla din plângerea anonimă a unor
cursanţi ai Universităţii Humbold,
la o prelegere de teoria educaţiei.
Instituţia a devenit în ultimii ani scena
unor paranoice pusee de hipercorectitudine
politică frizând absurdul. Doi eminenţi
profesori, Heribert Münkler, o somitate
în domeniul teoriei politicii şi în
investigarea cauzelor şi urmărilor
Primului Război Mondial şi Jörg
Baberowski, ale cărui scrieri despre
Gulag şi despre ororile comise în
numele comunismului au avut un
ecou internaţional, au fost învinuiţi
de nazism şi rasism în bloguri şi portaluri
internet. În spatele acestor calomnii
anonime, a autointitulatelor celule de
supraveghere, Münkler Watch şi
Baberovski Watch, au fost identificaţi
nu doar studenţi ci şi activişti ai extremei
stângi, troţkişti, neo-comunişti. Ceea
ce reconfirmă filiera genealogică a
corectitudinii politice, ca emanaţie
târzie a ideologiei mişcărilor studenţeşti
din 1968, purtătoare a unui bagaj
genetic, uşor modificat, provenit
din teoria critică a Şcolii de la Frankfurt.
Dacă incidentele semnalate la
Universitatea Humbold din Berlin au
încă un caracter singular, scenariul
lor pare a fi unul standardizat aflând
de întâmplări similare, înregistrate
şi relatate deja în presă, petrecute
la alte universităţi occidentale şi
desigur, în Statele Unite.
Mai îngrijorătoare decât accesele
juvenile şi teribiliste de corectitudine
politică în anumite medii universitare
sunt reacţiile din mass-media germane
faţă de opiniile emise de câţiva
intelectuali, scriitori şi filozofi, pe
fundalul crizei refugiaţilor.
Rüdiger Safranski bunăoară, autor
al unor biografii şi studii de referinţă
în domeniul culturii şi literaturii, a comis
eroarea de a manifesta înţelegere
faţă de redusa disponibilitate a ţărilor
foste comuniste de a primi refugiaţii
musulmani, explicând şi cauzele istorice
ale acestei reticenţe. Filozoful Peter
Sloterdijk, într-un interviu devenit
antologic, referindu-se la primirea
nelimitată şi necontrolată de refugiaţi,
menţiona între altele că nu există o
datorie morală de autodistrugere. O
furtună s-a iscat în spaţiul publicistic
german, schimbul de replici a devenit
polemic şi chiar injurios, reputatul filozof,
care între altele a tematizat în scrierile
sale şi problema totalitarismului religios,
a fost etichetat de mai tânărul său coleg
David Precht drept un spirit fascistoid.
Disputa a luat dimensiunile unei cabale,
trădând pe de o parte un neo dogmatism
înverşunat în corectitudinea politică,
pe de alta, carenţele unei autentice
culturi a dialogului.
În răstimp, Peter Sloterdijk a scos
o nouă carte, un fel de cronică a
secolului XX, conţinând şi profeţii de
viitor. Cel puţin două, până la o lectură
mai atentă a foarte proaspătului volum,
merită semnalate. Megatema mileniului
trei este şi va rămâne migraţia.Cât
despre moravuri, ele se vor înăspri.
Şi corectitudinea politică? Fiindcă se
întâmplă ca imaginile să spună uneori
mai mult decât cuvintele, mă încumet
în încheiere să descriu coperta revistei
„Cicero”, din aprilie 2013. Eretica
întrebare din articolul de fond dacă
nu cumva exagerăm cu corectitudinea
politică primea un răspuns iconografic:
chipul preşedintelui Germaniei, Joachim
Gauck, având buzele lipite cu o bandă
adezivă lată, de culoare galbenă, pe
care stă scris correctness, correctness,
correctness.