Scriam, acum câţiva ani, despre antologia tematică From Russia with Love, apărută la editura Art în 2009, care aduna textele scurte ale unor autori de vârf ai literaturii ruse de astăzi (Ludmila Uliţkaia, Viktor Erofeev, Iuri Mamleev, Vladimir Sorokin etc), în acest moment traduşi în limba română suficient cât cititorul să-şi poată face o imagine de ansamblu asupra sensului în care se îndreaptă lucrurile în peisajul literar rus. Mă întrebam atunci cum mai scriu astăzi urmaşii lui Tolstoi şi Dostoievski despre dragoste şi cine sunt Kareninele şi Filipovnele de astăzi, remarcând în volum o tendinţă generală a literaturii contemporane, de a vira mai degrabă spre un tip de scriitură dominat de violenţă, de limbaj şi de situaţie, cinism, patologie şi grotesc. Puţine dintre textele antologiei mai aveau aura interioarelor ruseşti cu samovare aburind sau intensitatea psihologică a dialogurilor care camuflează drame domestice, din proza lui Tolstoi sau Cehov. Nu întâmplător, acesta din urmă este unul dintre modelele literare ale lui Mihail Şişkin. Deşi avertizat că autorul Scrisorarului (Editura Curtea Veche, 2012) se revendică mai degrabă din literatura rusă “clasică”, şi că se apropie, ca opţiune stilistică, de Vladimir Nabokov, cititorul va descoperi că Şişkin e un autor deloc uşor încadrabil, şi că proza lui are acea calitate care pare să se fi pierdut astăzi, de a uimi şi dezarma la fiecare frază, de a şoca, însă într-un sens stimulativ şi fertil, de a provoca permanent imaginaţia. Alcătuit ca un epistolar enigmatic, între doi îndrăgostiţi despărţiţi brutal de un război care ar putea fi oricare dintre războaiele lumii (indiciile temporale sunt înşelătoare în carte, îl plasează pe Volodia în preajma Revoltei Boxerilor, de la începutul secolului XX, iar pe Saşa în cea dea doua jumătate a acestuia), romanul e de fapt un lung poem sau, mai bine zis, o succesiune de micropoeme, filozofice, de dragoste, despre moarte, război şi legăturile imprecizabile care unesc oameni ce trăiesc în epoci şi spaţii geografice diferite. Dar dialogul dintre cei doi îndrăgostiţi, Saşa şi Volodia, se dovedeşte de la un moment dat încolo a fi mai degrabă o serie de monoloage interioare, de scrisori care rămân nescrise, plutind undeva în marginea conştiinţei personajelor. Senzaţia de inefabil, de imprecizabil domină, de altfel, întreaga carte, avertizând cititorul că ne aflăm în spaţiul pur al poeziei, acolo unde orice determinări reale devin irelevante în faţa dimensiunii simbolice. Romanul debutează cu o serie de stop-cadre idilice care evocă începutul poveştii de dragoste dintre protagonişti, şi care par să esenţializeze, să reducă la nucleul lor de semnificaţie întreaga suită de peisaje idilice în care s-au întâlnit vreodată perechile de îndrăgostiţi din literatura rusă; o serie de imagini puternic vizualizatoare (dar şi de senzaţii auditive sau olfactive, sinestezia e un procedeu curent în romanul lui Şişkin) descriu acest univers ideal, care pare mai degrabă încremenit într-o atemporalitate ce ţine exclusiv de teritoriile unei geografii a interiorităţii: „Şi mirosurile din grădină! Aşa de dense, de compacte, plutind în aer exact ca o suspensie. Tocmai bune să le torni în ceaşca de ceai, în loc de esenţă. (...) Iazul nostru tulbure pe fund, cu o zeamă înfloritoare plină de ouă de broască. Crapii împung cerul. Iei din apă şi-ţi dai jos algele. (...) Culegem merele căzute – primele, acrişoare, pentru compot - şi aruncăm unul în celălalt cu cele stricate. Pădurea se vede crenelată în lumina amurgului”. Imaginile au fixitatea cadrelor tarkovskiene, care permit privirii să exploreze pe îndelete un peisaj în aparenţă necomplicat, dar ale cărui elemente necesită o decodificare suplimentară. Tehnica imaginilor care curg neîncetat, într-un flux al conştiinţei care le înlănţuie prin legături imperceptibile e, de altfel, omniprezentă în roman, impresia finală fiind cea a unui univers fragmentar, scindat, schizoid, şi care semnalează că ne aflăm într-un timp al memoriei: într-o scenă, imaginea unei fetiţe cu un tricou alb, murdar, care cade de pe o bicicletă şi se răneşte la genunchi e suprapusă peste cea a unor statui cu lei, iar amalgamul acesta vizual îi produce Saşei revelaţia că toate operele de artă care par să aibă drept temă iubirea vorbesc de fapt despre moarte. O privire microscopică, aplecată asupra evenimentelor mărunte („Lucrurile cele mai simple te pot face să mori de fericire”, spune Saşa undeva), a detaliilor din care e alcătuit materialul existenţei cotidiene, restituie un întreg univers, al acelui iulie intrat în mitologia personală a cuplului, pe care memoria celor doi îl perpetuează, transformându-l într-un spaţiu de refugiu, privilegiat, sustras unei lumi aflate în plin haos. În vreme ce Saşa îşi descrie existenţa de zi cu zi, de studentă la Medicină, şi chiar episoadele amoroase nefericite, iar Volodia viaţa de pe front, cu întreaga mizerie sufletească pe care aceasta o presupune, intercalând flashbackuri care ne revelează amănunte din biografia lor timpurie (sunt memorabile episoadele în care Volodia îşi povesteşte trauma suferită în copilărie când mama sa se recăsătoreşte cu un orb, întreg universul familial ajungând să se reconfigureze conform necesităţilor acestuia, sau povestea mamei adulterine a Saşei), prăpastia tempo-spaţială dintre ei se adânceşte, în vreme ce legăturile sufleteşti par tot mai indisolubile. Indiciile că ne aflăm în plin timp al memoriei sunt însă multiple: „Văd totul de parcă nu s-ar fi întâmplat atunci”, spune Saşa, „ci chiar acum se întâmplă”. O retrăire a evenimentelor, şi nu simpla lor rememorare, situează acţiunea „într-un fel de cu totul altă viaţă”, cum spune Volodia la un moment dat, care depăşeşte nu numai graniţele prezentului, ci şi pe ale trecutului, intrând într-o altă ordine a lucrurilor.
Astfel, când vestea morţii lui Volodia soseşte, Saşa continuă să-i scrie şi, mai mult, să primească răspunsurile lui. Puţine, aproape imperceptibile sunt transformările relaţiei dintre cei doi, despărţiţi acum nu doar în timp şi spaţiu, ci aparţinând unor stări ale conştiinţei diferite: „Ştii care e cel mai greu lucru pentru mine acum? Să-ţi explic lucrurile cele mai simple, ceea ce este în jur. Este imposibil de descris. Culori, mirosuri, voci, plante, păsări – totul aici este altfel”, mărturiseşte Volodia într-un pasaj enigmatic. Semne că nu mai aparţine aceleiaşi lumi în care Saşa continuă să existe sunt strecurate însă în multe locuri în text; una dintre scrisorile lui Volodia începe precum urmează: „Saşenka! Draga mea! Se poate oare aşa ceva, să nu existe nimic chiar nimic din ce e în jur? Plouă din nou. Toată ziua plouă. Oare pot fi toate acestea o realitate, şi mai ales a mea? Sigur că nu. Ei bine, e ploaie, dar poate fi o cu totul altă ploaie. Doar sunt atâtea ploi. Şi nu fiecare dintre cele este adevărată. Poate că este ploaia de la casa de vacanţă”. Peisajele livezii ruseşti, ale casei şi iazului de la marginea pădurii sunt acum înlocuite de un amalgam de senzaţii vizuale, auditive, olfactive, neinteligibil iniţial pentru cel care trece dintr-o stare a conştiinţei în alta, căci „realitatea” căreia trebuie să i se integreze nu este una recognoscibilă, ci străină şi neclară. Dar cum cadrul real al întâmplărilor prin care trec cei doi nu serveşte oricum decât drept pretext al epistolelor lor de dragoste, el nu poate constitui un impediment în calea comunicării celor doi. Astfel, Saşa trăieşte o a doua viaţă, prin intermediul epistolelor confesive către Volodia, care o ajută, de fapt, să depăşească evenimentele traumatizante, de la boala sau moartea părinţilor şi relaţiile amoroase eşuate, până la cea mai mare dintre pierderi, a adevăratei iubiri.
Proza lui Şişkin, poematică, intensă - străbătută de semnificaţii subterane, de trimiteri deopotrivă la materialismul democritian (dar, „ca şi trupurile, şi sufletele se pot atinge”, subliniază Volodia), la drama lui Hamlet (într-o meditaţie asupra sensului propriei vieţi, Volodia îşi imaginează frânturi din existenţa acestuia dinaintea întâmplărilor din piesă), la romanele lui Dostoievski sau Tolstoi sau la parabole din înţelepciunea universală - rămâne fără precedent în producţia literară recentă.