Romancier şi nuvelist belgian, n. 1947. Fondator şi organizator împreună cu Carlo Masoni al Premiului „Renaş- terea nuvelei”, premiu franco-belgian creat în 1991 pentru a promova nuvela de limbă franceză. Obţine Premiul Rossel pentru romanul Une vie d’oiseau (Fallois/ L’Age d’homme). E autor a numeroase culegeri de nuvele, precum Les Préférés (Julliard), şi, la Editions du Rocher, Soirée blanches, Une touche de désastre (Grand Prix de la Société des gens de lettres) şi Le Jour où le ciel a disparu.
Nuvela tradusă mai jos face parte din volumul De très petites fêlures (EspaceNord).

Îşi trecu uşor degetele prin părul fiicei sale – o veche obişnuinţă – şi ieşi în vârful picioarelor din odaie. Coborând scările se-ntrebă ce fel de cadou să-i facă mâine (ciudat, era sigur că ea nu uitase) şi intră în încăperea de subsol amenajată ca birou.
Odată trecut pragul şi uşa închisă fără cel mai mic zgomot, ezită o clipă apoi se îndreptă spre bibliotecă, singura mobilă pe care nu contenea s-o admire. Trei travee proptite una într-alta precum căsuţele stăpânilor acopereau o porţiune din perete. Claie peste grămadă, sprijinindu-se de cărţi, câteva fotografii, un building de pe Broadway prezentat în chip de pachet de ţigări Winston, o femeie cu sânii goi rezemaţi de un scaun, Clara, Christine, şi iar Christine.
Cu un gest nehotărât, întinse braţul la înălţimea raftului trei din stânga, bâjbâi o fracţiune de secundă înainte de a-şi introduce mâna în spatele volumului Fisura de Scott Fitzgerald, cartea lui de căpătâi. Da, caseta cu bijuterii era acolo, în ambalajul ei lucios, şi degetele lui întârziară o clipă savurând contactul liniştitor cu spirele sforii aurite. Acesta era cadoul pregătit pentru Christina, fata lui. El va împlini mâine treizeci şi cinci de ani, şi ea, trei zile mai târziu, pe 9 iunie, zece ani.
Visător, André se aşeză la masa de lucru. Obţinuse de curând un post de consilier la televiziune, la departamentul cultural şi soţia îl părăsise cu o zi sau două înainte, nu mai ştia precis, însă desigur că va reveni. Revenea şi pleca iar. Clara sau mişcarea perpetuă. Într-o zi poate că ea se va obişnui cu propriu-i mod de a trăi, cu minciunile sale tot atât de sfruntate ca adevărurile şi chiar cu glasul ei atât de afectat. Dar în ziua aceea vor fi bătrâni amândoi, şi atunci la ce bun?
André oftă şi se întoarse spre fereastra pe jumătate acoperită de-o pădure de plante verzi. Cu toate că era de-acum ora opt, cerul rămânea albastru şi necruţător de neted ca o placă de oţel polizat. Ieşi în grădină unde văzduhul, scrobit încă de soare, împrăştia mirosurile obosite ale zilei. Fără să se gândească, apucă şezlongul agăţat pe perete într-un cui ruginit, îl deschise, se întinse în găoacea lui şi închise ochii străduindu- se să numere în progresie geometrică – o altă veche obişnuinţă. Respiraţi adânc, îi recomandase doctorul, lăsaţi braţele să vă atârne ca nişte şosete puse la uscat, uitaţi totul, până când şi propriul nume. Uşor de zis.
Se gândi la fata lui, apoi se gândi la tatăl său care ieri ar fi împlinit şaizeci de ani. Ce ciudat: de trei generaţii încoace, tot la douăzeci şi cinci de ani, cei din familia Dabin se nasc în zodia Gemenilor, pe 4, 6, 9 iunie, un tir grupat. Mai să crezi că aceeaşi nerăbdare le frământa vintrele la fiecare sfert de secol, dar era genul de reflecţie care n-avea nici o valoare. În ceea ce îl privea, el o „făcuse” pe Christine într-o seară de septembrie, brutal, în camera lui de student întârziat, la câteva ore după ce se-nghiontise cu moartea pe un culoar al clinicii universitare unde se afla în control. Chiar în faţa cabinetului de consultaţii, pe-un pat cu rotile zăcea un necunoscut, abandonat parcă de-un infirmier fluşturatic, şi chipul lui acoperit de-o barbă galbenă amintea de-un câmp gata de seceriş. Va muri, remarcă André. A spus-o la rece şi fără nici un motiv – poate că individul este şi azi în viaţă şi într-o formă mai bună ca a lui –, dar ideea asta nu l-a părăsit toată ziua. Christina era un accident al spaimei sale. Şi, la drept vorbind, iubise el vreodată altfel decât sub imperiul spaimei? Tăcere, urmează sfaturile medicului, să te scufunzi în ascunzişul timpuriu al nopţii.
Căci s-a făcut noapte, o noapte goală, pustie ca o cameră părăsită, pe care-o străbate şuieratul strident al trenului gonind pe şine la doar trei sute de metri de-acolo. André ciuleşte urechile, tresare, dar nu, telefonul sună la vecin, agentul de asigurări insomniac. Ultima dată, Clara îi dăduse un telefon. Două, trei cuvinte, cu un glas înecat de plâns : „Mă întorc. Şi apoi, apoi, apoi...” Şi apoi, fără îndoială, te iubesc, dar ea închisese.
Azi, o ştie, ea nu va mai suna. Poate că mâine, ca să-i ureze la mulţi ani! Poate mai târziu. Poate niciodată. Şi dacă nu se întoarce? Sau dacă se întoarce doar ca s-o ia pe fata lor? „Şi mama? întrebase Christine – În călătorie, o să-ţi aducă un cadou.” Răspunsul îi venise spontan pe buze, ca o frază învăţată pe dinafară şi era cuvânt cu cuvânt aceeaşi pe care propriul lui tată i-o spusese când se aflau pe acel vaporaş care-nghiţea tăcut apele harnice ale Meusei între maluri umbrite de plopi înalţi. Tatăl lui se lăsase pe vine pentru a fi la înălţimea lui şi-i întinsese o tabletă de ciocolată Côte d’Or pe jumătate topită, cumpărată la chioşcul alb cu roşu al debarcaderului, împreună cu un steguleţ în culorile oraşului. Schimbul avusese loc cu două săptămâni mai târziu şi nu durase trei minute: „Ţi-l dau pe fiul tău. – Iar eu, libertatea.” Şi tatăl său devenise tata cinema, tata Crosly, tata Agora, tata Odéon... Nu-şi mai vorbiseră decât prin eroii interpuşi pe ecranul mişcător al sălilor întunecoase unde rulau western-uri – o dată la două săptămâni.
Aşadar, acelaşi scenariu avea să se repete. Clara şi el erau doar două pietre de pavaj deslipite. Deodată începu să-şi urască tatăl aşa cum se ura pe sine. Căci totul se întâmpla din vina lor. Cei din familia Dabin aveau un dram de nebunie, poate pentru că erau Gemeni, dubli, multipli. Exercitaseră treizeci şi şase de meserii cu o râvnă frivolă şi-şi zvârliseră inima înfometată înspre femei care nu-i băgau în seamă. După care, se treziseră singuri, cu amintirea brăzdată de fine crăpături şi chipul înviorat de regret. André strânse pumnii, râgâi iar şi iar, îşi duse mâna la pântecul care i se umfla dureros.
Se ridică şi intră.
Acum iată-l trecând dintr-o încăpere în alta, măsurând în lung şi-n lat bucătăria, apucând clanţa frigiderului, înfulecând două rondele dintr-un cârnat, scoţând dopul unei sticle de bere, înlăturând spuma cu palma, bând dintr- o înghiţitură şi zicându-şi că nu-i posibil. Clara avea să se întoarcă, cu mutra ei de pisică, cu ochii ei verzi, cu sânii a căror fragă se-mpurpura la cea mai mică atingere. Şi tot la jumătate de minut îşi pipăia buzunarul de pistol, în care strecurase, împăturită în două, scrisoarea găsită ieri ori alaltăieri, nu mai ştia când, şi pe care o lăsase în plicul ei ca-ntr-un sicriu. Nu îndrăznise încă s-o deschidă, dar simţea că nu mai poate amâna.
Apoi îl cuprinse o dorinţă nebună să-şi vadă fata şi se avântă pe scară cu paşi de uriaş. Răsuflând din greu, intră în cameră şi – obicei vechi – îşi trecu degetele prin părul ei. Percepu o sugere uşoară a buzelor şi înţelese că visa şi nu dorea să fie deranjată. Se îndepărtă. Îi rămaseră în minte două codiţe blonde şi un chip bucălat şi neted ca un imens cer pal stropit cu steluţe roşcate.
Mâine seară o va duce pe Christine să facă un tur pe strada Măcelarilor. Ea îşi va pune fusta pantalon din jeans şi tricoul cu dungi albastre şi albe. Iar el îi va spune cât de mult îi aminteşte acest colţ din Bruxelles de cartierul latin din Paris. Vor asculta un ghitarist cerşind la intersecţia cu galeria Saint- Hubert şi ea îşi va cuibări mâna într-a lui; vor fi fericiţi. După aceea, vor hălădui la-ntâmplare pe străzi ca să găsească fereastra odăii în care Verlain trăsese asupra lui Rimbaud. „Doi mari poeţi”, îi va explica şi-i va recita câteva versuri din memorie. Apoi, el îşi va da ceasul cu două ore înainte; ea va fi tare mândră de escapada lor nocturnă.
Era posibil să-l apuce iarăşi. Ar fi tare nedrept. În ciuda aversiunii faţă de alcool pe care i-o inspirase dintotdeauna etilismul mamei lui, André îşi turnă un whisky şi, cu prima-nghiţitură luă un comprimat de Temesta. Dacă totul merge bine, cam într-o oră va fi groggy. Coborâ în birou ca să ia Fisura lui Fitzgerald. Prima frază începea astfel : „Viaţa întreagă este, fără doar şi poate, un proces demolator...”.
Închise cartea cu un zgomot sec şi o puse la locul ei, luând, cu aceeaşi ocazie, şi preţioasa bijuterie. Urcă iarăşi cele două şiruri de trepte, oprindu-se tot la patru ori cinci paşi ca să-şi tragă răsuflarea. Intrând în camera lui Christine, avu grijă să lase uşa întredeschisă ca să beneficieze de lumina de pe palier. Strecură bijuteria sub pernă în clipa când fata lui se întoarse pe-o parte, şi-şi spuse că ar fi trebuit să găsească alt cadou pentru aniversarea ei.
Când se întoarse în living, André mai înghiţi un Temesta cu whisky. Scoase scrisoarea din buzunarul pistolului, o contemplă o clipă înainte de a o duce la buze. Respiră adânc parfumul Clarei.
Deschise plicul.
Citi: „Plec, André, de această dată pentru totdeauna...”
André închise ochii, fălcile i se încleştară şi doi dinţi bolnavi, frecându- se unul de celălalt, îi provocară durere. Mai luă o înghiţitură de whisky. Afară lătra un câine. Reluă lectura:
„Nu căuta o explicaţie, nu există niciuna. Nu-ţi reproşez nici legăturile absolut naturale din moment ce, cum mi-ai spus-o şi mi-ai repetat-o, doar excesul de hormoni e unicul responsabil, nici măcar instabilitatea ta profesională care ne-a determinat să ne mutăm de cinci sau şase ori în zece ani de căsnicie. Pur şi simplu, viaţa alături de tine mi-a devenit insuportabilă. Dimineaţa, duhoarea respiraţiei tale îmi face greaţă. Asta-i. Şi felul cum pozezi în faţa oglinzii! Detest admiraţia ta nătângă pentru autori minori ca Fitzgerald şi modul cum tragi cu ochiul la fetele cu feţe de păpuşi. Şi-mi e groază de obiceiul tău jegos de-a întreba după ce facem amor :«Ei, ţi-a plăcut?»
«Aşa cum găsesc ridicolă şi vanitatea stârnită de-un articol publicat în Nouvel Observateur atâta timp cât nu eşti în stare să ai măcar un singur prieten. Aşa cum de altfel o ştii, nu mi-a plăcut niciodată vreunul din poemele pe care mi le-ai dedicat. Ai, desigur, sensibilitatea unui artist, bietul meu André, dar nu ai talent. Şi de-asta vei fi mereu nefericit, şi mi-ai distrus viaţa.»
«Vrei să ţi-o spun ? Sunt îngrozitor de geloasă pe cultul dedicat tatălui tău, care după câte mi-ai spus, trebuie să fi fost un individ abject. Am ajuns să cred că eşti întru totul fiul tatălui tău. Venerându- l pe el, de fapt te venerezi pe tine.»
«Toate aceste orori pe care mă forţezi să le scriu! Şi dacă ai şti totuşi cu câtă pasiune te-am iubit! Dar bineînteles, de-acum totul s-a terminat.»
«Cât despre Christine, nu-ţi face griji. De cum mă voi instala convenabil, voi veni s-o caut – între timp spune-i că sunt plecată într-o călătorie. Nu contează unde (ştiu că pot conta pe tine când e vorba să minţi). Presupun că eşti nerăbdător să dispui pe deplin de libertatea ta; e o chestiune de trei patru zile.»
«În ciuda a tot, te sărut.»”
Semnătura – nu avea nici o semnătură. O scrisoare nesemnată nu înseamnă nimic. E ca o înmormântare fără cadavru. André puse un disc la pick-up şi-l porni. Brel cânta „Nu mă părăsi”. Detestase întotdeauna acest disc care îi plăcea atât de mult Clarei, tânguitor, cu o falsă poezie, dar în această noapte nu se putu abţine să-l tot asculte. Mai bău două sau trei pahare de bere şi încă un whisky la care adăugă un somnifer.
Apucă scrisoarea, o sărută furios. Parfumul Clarei era mai puternic decât mirosul de whisky şi de bere.
Împleticindu-se, o porni spre birou şi se repezi la Fisura. Nuvela se termina cu această frază de-o insuportabilă umilinţă : «Încerc să fiu un animal cât mai corect posibil, şi dacă îmi arunci un os cu destulă carne pe el voi fi poate în stare chiar să-ţi ling mâna.» Ei bine, va fi câinele Clarei şi îi va linge mâna. Dacă s-ar întoarce.
Când ajunse în pat, André realiză că se crăpa de ziuă şi că avea treizeci şi cinci de ani. Şi se gândi la tatăl lui care murea prosteşte la această vârstă, chiar în ziua aniversării sale, derapând la un viraj anunţat de trei semnalizări. Îşi spuse că nu mai avea decât câteva ore de trăit dar somnul îl învălui în pânza lui de păianjen. Adormind, visa deja că visează şi că trece printr-un coşmar.