Cu mai mulţi ani în urmă, am scris această succintă listă a Ionilor din arta noastră contemporană, evident una incompletă şi mai degrabă aforistiocă decît exegetică. Într-o măsură semnificativă, numele care se regăsesc aici au devenit acum istorie; Ion Bitzan, Ion Gheorghiu, Ion Dumitriu, Ion Pacea, Ion Popescu Negreni, Ion Vlasiu ne-au părăsit, unul cîte unul, dar chipurile lor, conturate oarecum abstract, ca într-o efigie, şi-au păstrat acel tip de actualitate care, măcar pentru o clipă, adoarme spaima de efemer şi excită vocaţia atemporalităţii.
Deşi prezenţa umană a artiştilor de mai sus a fost, poate doar pentru moment, suspendată, contemporaneitatea lor artistică este una puternică şi din ce în ce mai convingătoare.
Reiau acum, la un alt Sf. Ion, acest Mic dicţionar?aşa cum s-a reconfigurat el între timp: ca o formă indecisă între memento şi elogiu. (P.Ş.)
ION Bitzan: uluitoare capacitate de adaptare; la spiritul vremurilor, la spiritul substanţei, la spiritul obiectului, la spirit pur şi simplu. Inteligenţa vie, intuiţia mereu proaspătă şi o neobişnuită abilitate manuală sînt elementele fundamentale în construcţia unui univers în care coexistă şi se interpătrund culturi şi civilizaţii, himere, amintiri şi zădărnicii. în laboratoare fictive şi în biblioteci borgesiene viaţa este reinventată prin mimetism, fantomele obiectelor sfîrşesc prin a fi obiectele însele, carcasele îşi recuperează conţinutul, grafiile gratuite promit, într-o altă viaţă, dezvăluiri esenţiale.
IOAN Ştefan Câlţia: pofta imensă de a povesti face din el un personaj inepuizabil, imprevizibil şi posesiv. Vecin cu Bosch, călător prin terifiantele spectacole sabatice, amestecă savant halucinaţia cu viclenia în dezlănţuiri infernale care mai mult incită decît înspăimîntă. Infernul său nu are nimic punitiv, el creează chiar o anumită stare de confort; fiinţa se relaxează, morfologia devine labilă, vegetalul, zoologicul şi umanul se intersectează şi sfîrşesc prin a se contamina reciproc. Făpturi sincretice, hibrizi născuţi din cele mai fantastice acuplări, personajele lui Câlţia refac istoria obscură a unui OM care a dobîndit abilitatea de a-şi ascunde bine ulceraţiile şi nenumăratele coşmaruri.
ION Dumitriu: apolinic, generos, posedat de cultul stabilităţii. O privire epicureică, saturată de senzaţii şi generatoare, la rîndul ei, de nesfîrşite voluptăţi, trece dincolo de mirajul suprafeţelor şi se sprijină pe chipul netrecător al lucrurilor. Pictorul caută esenţe, ciocăneşte coaja pentru a asculta, în străfunduri, ecoul arhetipului. Cu faţa întoarsă către lumea rurală, către valorile ei atemporale şi stereotipe, el visează ideea de arhaicitate, vîrsta de aur a unei umanităţi care-şi neglijează memoria. Dumitriu nu pictează obiecte, ci invocă obiectul. El nu reprezintă şure, bîrne, strecurători, daraci şi mere; el rememorează, ca într-un ceremonial magic, Şura, Bîrna, Strecurătoarea, Daracul şi Mărul.
ION Gheorghiu: însingurat, aproape absent din vacarmul istoriei, el s-a retras înlăuntrul propriilor sale plăsmuiri. Energiile irepresibile, predispoziţiile pentru ampla retorică barocă şi furia investigaţiei au fost supuse unei ordini severe, la limita geometriei. Adîncit în lumea infracelulară, în structurile microscopice prin care dau năvală minusculele fluvii de seve, pictorul a inventat Grădinile suspendate, aceste cosmogonii decorative în care zac laolaltă gheaţa şi magma incandescentă, profunzimile nopţii şi orbitoarele explozii de lumină. De la contemplaţia firii el a trecut, mai apoi, la contemplaţia culturală şi Grădinile s-au antropomorfizat, au luat chipul personajelor lui Arcimboldo, într-o teribilă demonstraţie a traseului destructurare-construcţie. După care Arcimboldo s-a risipit din nou în Grădini.
ION Grigorescu: mistic şi histrion, prăbuşit în sine, dar şi cu o imensă disponibilitate pentru gest şi acţiune, fascinat de lumea spiritului şi legat fatal de efemeritatea materiei, el este un personaj în care lumea s-a polarizat maniheic. Cu un ochi priveşte mereu spre ceruri, spre zările pure ale transcendenţei, iar cu celălalt scrutează scurtcircuitările satanice ale istoriei, mizeria morală şi neîntrerupta proximitate a păcatului. Denunţul materiei prin exhibarea sărăciei sale, autodenunţul prin expunerea fără menajamente, încărcarea celui mai simplu gest cu o măreţie tainică şi tragică fac din Ion Grigorescu un artist greu de încadrat. Promotor al artei tradiţionalist-creştine, el este şi un precursor al celor mai radicale experienţe alternative. Visul icoanei convieţuişte, aşadar, cu îndelungile insomnii ale istoriei.
ION Nicodim: creator de spectacole vizuale, fără prejudecăţi în ceea ce priveşte expresia, tehnica sau genul, sprijinit de o viguroasă şi dinamică memorie culturală, artistul urmăreşte cu predilecţie eficienţa limbajului. Formele sale pure, fie ele obiecte, lucrări de pictură sau de sculptură, decupate armonios şi identificate fără echivoc, trimit în mod fals către model şi către cîmpul său de conotaţii. De fapt, Nicodim nu oferă imagini de-a gata, el nu prelucrează preexistenţe, ci facilitează doar accesul la desfăşurarea unui discurs. Chiar dacă formele, tehnica şi materialele invocă, de multe ori, protoistoria şi universul etnografic, orice implicare simbolică sau metafizică este cu desăvîrşire exclusă. împletitura, chirpiciul, coşniţa, inima etc. nu sînt pretexte pentru o meditaţie implicită, ci simple repere ale unei imense bucurii de a face.
ION Pacea: a redat, alături de alţi cîţiva colegi de generaţie, demnitatea artei româneşti în plin dezmăţ realist-socialist. Structură meridională, colorist aşezat cu predilecţie în zona caldă a spectrului. Pacea este un nordic în ceea ce priveşte rigoarea şi soliditatea compoziţiei. în ciuda naturii sale solare, a voluptăţii de a pune tuşa ori de a aşeza un ton, el nu se risipeşte în atmosferă şi nu se leagănă în reverii pînă cînd forma îşi pierde coeziunea. Peisajele, naturile statice şi compoziţiile sale fără eroisme de paradă sînt măsura unei civilizaţii a privirii care şi-a redobîndit locul ei firesc. Continuator al tradiţiei noastre interbelice, pictor al unei lumi care caută stabilitatea, Pacea reprezintă acel tip de artist fără de care o cultură se clatină. Aşa cum fără o solidă clasă de mijloc, purtătoare a valorilor certe şi garanţie a continuităţii, orice societate este şubredă.
ION Popescu-Negreni: unul dintre patriarhii picturii noastre de astăzi care, în ciuda faimei şi a respectului de care se bucură, nu a făcut şcoală. Izolat în peisajul actual, adică fără elevi şi fără urmaşi artistici direcţi, el a ştiut să-şi transforme singurătatea în singularitate. De altfel, accentele atît de personale din pictura sa nici nu puteau fi preluate, iar elementele exterioare, cele care alimentează, de cele mai multe ori, uceniciile, nici nu există. Rafinamentul cromatic şi extrema delicateţe a compoziţiilor, lirismul difuz şi vibraţiile imponderabile însoţesc fiecare imagine, indiferent dacă ea este portret, peisaj ori natură statică. însă cea care ilustrează deplin calităţile atît de particulare ale acestei picturi este peisagistica. Transparenţele atmosferei, ritmurile cromatice şi jocurile densităţilor îi oferă artistului un spaţiu optim pentru exercitarea tuturor virtuozităţilor.
ION Sălişteanu: are ceva din lăcomia şi din prospeţimea unui turist japonez. Cu ochiul permanent conectat la spectacolul lumii, cu mintea pregătită să absoarbă şi să prelucreze toate informaţiile şi cu mîna gata aşezată peste oglinda pînzei, el nu are odihnă şi nici prag de saturaţie. Există o disponibilitate mistică în acest elan, o incurabilă sete de adoraţie înaintea firii şi a formelor ei. Dacă lumea întreagă ar fi o pînză, cu o febrilitate pe care nimeni nu i-ar putea-o atenua, pictorul s-ar lansa într-un adevărat act al genezei. Ar născoci munţi şi arbori, liziere şi arături, crengi şi frunze, gîze şi oameni, pietre şi animale. în tuşe largi, cît ţine coasta unui deal, sau în vîrtejuri minuscule, clipocitoare şi translucide ca o cădere de ape. Apoi ar face o expoziţie şi ar vedea că e bine aşa.
ION Vlasiu: unul dintre puţinii artişti pentru care, în mod vizibil, arta este o formă de posesiune erotică. Vitalitatea sa ieşită din comun, spiritul de luptător şi inevitabilele melancolii şi îndoieli l-au pus faţă în faţă cu toate ipostazele materiei. Piatra şi lutul, gipsul şi bronzul, marmura şi lemnul, alabastrul şi metalul, culoarea şi cărbunele şi, în paralel, cuvîntul, i-au fost simultan aliaţi şi adversari într-o bătălie ce nici nu presupune vreun cîştigător. Apropiindu-se de fiecare, înfrîngîndu-le cerbiciile sau inventariindu-şi propriile disperări, Vlasiu s-a dăruit lumii formelor - şi lumii, în întregul ei - ca unei amante capricioase şi paroxistice. Arta nu a fost şi nu este pentru el o simplă meserie şi din această pricină opera sa trebuie privită ca un fenomen natural: divers, accidentat, imprevizibil, în care splendoarea şi eşecul au şanse egale.
