Circulă adesea indicaţii normative "folclorice", bazate pe impresii subiective şi judecăţi nespecializate. Una dintre acestea afirmă că exprimarea îmi cer scuze ar fi greşită, singurele formulări justificate fiind îţi cer scuze sau vă cer scuze. Vorbitorii care împărtăşesc această judecată de valoare şi-o susţin mai ales prin argumentul logico-gramatical al răsturnării de sens: ei susţin că e normal ca o persoană să ceară scuze (adică să ceară să fie iertată) altcuiva, nu sieşi (cum ar părea să rezulte din exprimarea "îmi cer scuze").

În realitate, lucrurile sunt ceva mai complicate, aşa cum a arătat, într-un articol din 1984, Mioara Avram ("ŤÎmi cer scuzeť sau Ťvă cer scuzeť?", în Limba română, nr. 5; text reprodus în volumul Probleme ale exprimării corecte, 1987). Vorbind de "condamnarea nejustificată a construcţiei a-şi cere scuze", autoarea demonstra că ambele construcţii sînt corecte: "criticile la adresa uneia dintre cele două construcţii, îmi cer scuze şi vă cer scuze, pot fi încadrate în categoria criticilor pedante, care mimează uneori înţelegerea confuză". Mioara Avram plasa respingerea construcţiei "îmi cer scuze" în categoria mai largă a unor pseudo-norme, create de vorbitori pentru a evita ipotetice confuzii. Construcţia a cere scuze are de fapt mai multe variante de realizare: fără complement indirect (cer scuze), cu un complement care indică destinatarul (cer scuze cuiva sau de la cineva) - şi cu pronume în reflexiv, indicînd interesul, participarea (îmi cer scuze). Ultima construcţie nu este un caz izolat în limba română; ea apare şi în a-şi cere iertare, a-şi cere voie să plece etc., fiind îndreptăţită din punct de vedere gramatical şi semantic şi confirmată de tradiţia literară: secvenţa îmi cer scuze e atestată în Dicţionarul limbii române (DLR), chiar la scriitorii mai vechi. Şi construcţia similară, în care obiectul cererii este iertarea (mai vechi: iertăciunea), e bine reprezentată, apărând de exemplu la Bălcescu ("Îşi ceru iertăciune") sau la Negruzzi ("Am venit să-mi cer iertăciune"). În explicarea construcţiilor în cauză sînt invocate atît evoluţii interne, cît şi posibile calcuri din franceză. Interesant e că, aşa cum arăta Mioara Avram în articolul citat, ambiguitatea expresiei nu este creată doar de valorile pronumelui în dativ, care poate indica destinatarul (îţi sau vă) sau participarea intensă, interesul agentului (îmi), ci şi de relaţia dintre verbul a cere şi complementul scuze. Pentru unii vorbitori este oricum neclară expresia a cere scuze, care în principiu poate însemna fie "a cere să fie scuzat", fie "a cere să i se prezinte scuze".

Or, situaţia actuală - în măsura în care o poate reflecta, în linii mari, internetul - pare a se caracteriza printr-o frecvenţă ridicată a construcţiei intensiv-participa­tive, dar şi printr-o persistenţă a condam­nării sale, a impresiei că este o greşeală de exprimare. O căutare pe Google (cu toate limitele ei) indică 461.000 de ocurenţe ale secvenţei îmi cer scuze, faţă de doar 4.050 pentru îţi cer scuze, 5.480 pentru vă cer scuze, 7.820 pentru îi cer scuze şi 998 pentru le cer scuze. Formula cea mai frecventă este însă ironizată pe diverse bloguri: "şi atunci, viclenia-i dosnică l-a ajutat să găsească o formulare care-l satisface: Ťîmi cer scuzeť. Adică, îşi cere scuze lui însuşi. Singura persoană din lume căreia merită să-i ceară scuze este EL, unicul, marele şi inegalabilul şarlatan electoral (...) Politicozaurus carpato-danubianus nu a reuşit încă să înveţe sau nu vrea să accepte că formu­larea corectă este: Ťvă cer scuzeť sau Ťîţi cer scuzeť" (tara-noastra-de-KKo.blogspot.com). Unele luări de atitudine sînt şi mai violente: "Ruşine! Este inadmisibil să te numeşti jurnalist şi să nu ştii să scrii corect. ŤÎmi cer scuzeť? Îţi ceri dumitale scuze, sau celor faţă de care ai greşit? Deci trebuia: ŤÎţi cer scuzeť sau Ťvă cer scu­zeť, nici într-un caz Ťîmi cer scuzeť" (gandul.info, 12.07.2008). Cum se întîmplă adesea, ironia sorţii se manifes­tă în faptul că fraza de aspră condam­nare a greşelii aproapelui conţine ea însăşi o greşeală (nici într-un caz). Alteori, condamnările sînt mai puţin vehemente şi poziţiile - mai realiste: "o altă gre­şeală care este frecvent întâlnită în limba română şi pe care, sincer, recunosc ca o fac şi eu, este ŤÎmi cer scuzeť. Expresia corectă este ŤÎţi cer scuzeť, ŤVă cer scuzeť. Expresia este Ťa-şi cere scuze de la cinevať şi nicidecum Ťa-şi cere scuze de la sineť (miresici.ro). În citatul de mai sus, se observă că şi în explicaţie vorbitorul foloseşte, de fapt, fără să-şi dea seama, construcţia pe care din considerente raţionaliste o condamnă: "expresia este Ťa-şi cere scuze de la cineva").

Desigur, net preferabilă era vechea formulă, în care relaţia sintactico-semantică era transparentă: îmi cer iertare înseamnă "cer pentru mine iertare", "cer iertarea mea". De altfel, în extinderea construcţiei în care iertarea este înlocuită cu scuzele rolul esenţial nu l-a jucat franceza, ci italiana, în care sunt curente construcţiile cu verbul echivalent lui "a cere": chiedere scusa; formula chiedo scusa este tipică pentru întreruperea politicoasă a unui vorbitor, prin propria luare de cuvânt (un fel de "îmi permiteţi?"). Substantivul scuză este un împrumut modern (din secolul al XIX-lea) din italiană, aşa că nu e de mirare că a adus cu sine o serie de construcţii specifice; adaptate în română într-un mod care, cum se vede, nu este încă întru totul acceptat. Cea mai lipsită de ambiguităţi ar fi exprimarea eliptică şi exclamativă, cu intonaţia de rigoare: Scuze!