Miercuri 21 noiembrie. Abia azi aflu, cu întîrziere, că un mic Crossair analog celui cu care am zburat de la Berlin -Tegel la Zürich s-a prăbuşit, pe aceeaşi rută. Cînd mă gîndesc că este, poate, exact acelaşi avion în care am fost şi eu, cu o săptămînă înainte, mă simt dintr-o dată destul de straniu. Pe una dintre stewardese, care vorbea germana cu un puternic accent elveţian, mi-o amintesc foarte bine, la fel şi pe însoţitorul de bord, cu bărbie proeminentă. Am încă şerveţelul parfumat "Crossair" care mi s-a dat în avion. O negresă planturoasă, cu palton roşu, care la plecare făcuse o mie de nazuri, îşi schimbase locul aruncînd în jur priviri de animal hăituit, şi-a făcut cruce, după aterizare, cu o expresie de imensă fericire pe chip. O imensă cruce care-i pecetluia reintrarea în viaţa "pămîntească".
Joi 22 noiembrie. Altă veste proastă care mi-a sosit cu întîrziere. în lipsa mea, locuinţa bucureşteană a fost vizitată de un hoţ. Unul elegant, mi se spune. A tăiat uşa, a căutat în dulap, a răscolit actele, a răvăşit puţin biblioteca, probabil în căutare de bani (nu ştia, sărmanul, că banii şi cărţile nu fac casă bună laolaltă), a lăsat intact coşuleţul cu accesorii "Meli-Melo" şi gablonţuri şi a plecat cum a venit. Nu şi-a luat nici un suvenir, nimic. Un hoţ cinstit. Crăciunica, la ora asta plină de boboci, e întreagă. Ar trebui, probabil, să mă simt ruşinată, ca părintele Filaret din Creanga de aur: Să fiu vizitată de un hoţ şi să-l las să plece cu mîna goală?
Duminică 25 noiembrie. Toată lumea pare să fugă din Berlin la sfîrşit de săptămînă. Trenurile sînt pline, chiar şi ICE-urile, care sînt extrem de scumpe. Se stă şi în picioare sau pe jos, dar spaţiile sînt generoase, loc pentru bagaje din belşug, aşa că atmosfera e destinsă. Vineri, trenul e plin de zumzet. Se mai aud frînturi de conversaţie, rîsete, se cer informaţii, copiii aleargă de colo pînă colo şi, dacă vin de mai multe ori în zona în care eşti, te percep ca pe o cunoştinţă personală şi-ţi spun "Guten Tag!" cu un ton serios de mici oameni mari. Asta la o vîrstă cînd nu ştiu încă nici cîţi ani au. Mă gîndesc că e frumos să ştii să spui Bună-ziua înainte de a şti cît eşti de "bătrîn". Toată lumea pare plină de speranţe, de bucuria zilelor libere, de reîntîlnirea cu cei de departe. O doamnă în vîrstă, îmbrăcată şic (deşi acesta nu e în exces în zona prusacă) simte nevoia să-mi vorbească despre nunta la care se duce şi, în genere, despre ai ei. Rămîn uimită şi mă simt ca într-un rapid românesc.
Duminică, în schimb, în acelaşi tren, cu, probabil, aceiaşi oameni, doar că altfel repartizaţi, atmosfera e cu totul alta. Schimbarea mă izbeşte. O tăcere incredibilă, de templu. Tot ce vineri era virtualitate s-a concretizat, s-a transformat în împlinire sau în ratare. Totul e în urmă, porţia de timp liber s-a dus, iar înainte e doar rutina. Fiecare e împovărat de amintiri, pe feţe rămîne suspendat cîte un zîmbet bizar sau se aşterne melancolia prost mascată. Mă fac că nu văd vis-à-vis de mine o adolescentă care, cu ochii pe geamul negru de noapte, îşi şterge, la intervale regulate, lacrimile. Are nişte blugi destul de ponosiţi şi un rucsac cît ea de mare, pe care abia a putut să-l pună în plasa de bagaje. Nu mai e poate nevoie să spun că, la fel ca-ntr-un film melodramatic, afară plouă. Aud brusc pe cineva rîzînd. Este domnul de lîngă ea, care ascultă ceva la căşti (muzică, presupusesem eu). Acum înţeleg că e vorba de aşa-numitele Hörbücher, "cărţi la microfon", le-aş spune, care aici sînt în mare vogă. Există nemţi care n-au citit un rînd din Thomas Mann, de pildă, dar i-au ascultat, în maşină sau în tren, mai toate cărţile. Mulţi sînt convinşi că autori pe care nu-i pot citi sînt mai accesibili în varianta sonoră. Oricum, rîsul domnului cu căşti sună straniu şi singuratic în liniştea din jur (rîs fără părtaşi, fără interlocutor) şi probabil că numai eu încerc să descopăr în gînd la ce pasaj nostim va fi ajuns naraţiunea pe care o aude şi ce carte i se desfăşoară în urechi. Cum sînt însă, ca toată lumea, prizonieră în tăcerea de duminică seara, nu întreb nimic.
Luni 26 noiembrie. Descopăr, cu plăcere şi interes, în numărul 46 al României literare, articolul Rodicăi Binder despre metamorfoza lui Cioran. De curînd am citit şi eu o parte din scrisorile din cartea lui Friedgard Thoma, Um nichts in der Welt, (Pentru nimic în lume). Cartea mi se pare şi mie bine gîndită, firească chiar, fără nimic scandalos. E un colaj de scrisori expediate şi primite între care autoarea îşi inserează propriile comentarii: amintiri, convorbiri telefonice, mici lămuriri, iar la sfîrşit o serie de fotografii cu cei doi. Dar prezenţa ei e discretă şi "obiectivă", se lasă reconstruită doar din scrisori, nu e scoasă în faţă. Friedgard nu pare prea sentimentală şi este evident că în această dragoste el a fost prins cel mai tare. Cioran avea 70 de ani bătuţi pe muche cînd a găsit cu cale să se îndrăgostească cu adevărat. Ipostaza de îndrăgostit i se potriveşte la fel de bine ca şi aceea de mizantrop, eventual misogin. O face cu aceeaşi pasiune, cu aceeaşi dăruire pe care a avut-o pentru neant. Se apucă şi scrie scrisori de dragoste în germană!
Cum arată îndrăgostitul Cioran? N-aş spune că arată ca orice îndrăgostit şi de altfel, contrar atotputernicului loc comun literar, care-i pune pe toţi îndrăgostiţii în acelaşi rai şi în acelaşi iad, aş spune că fiecare om care iubeşte îşi are cerurile şi abisurile proprii. Este ciudat cum la Cioran cel mai mare orgoliu se confundă cu cea mai mare umilitate şi în această fuziune şi confuzie el e inimitabil. Cartea reuşeşte să rupă stratul gros de clişee cu care a fost acoperit Cioran, omul şi scriitorul, şi să scoată la iveală un bărbat, în toată simplitatea lui.
Seara. Minoritatea literaţilor cinează împreună. 4 la număr. Atît eu, cît şi Heinrich Detering, care se ocupă, între altele, de o ediţie critică din Alteţă regală, sîntem invitaţi la cuplul de suedezi, ambii comparatişti. El, Stefan, specialist în Musil, ea, Sara, în Proust. Discuţiile noastre despre cărţi sînt pasionante şi adeseori polemice. Suedezii cu mine sîntem mult mai generoşi cu autorii germani decît Heinrich. Răsfoiesc, la noii mei prieteni Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung. Mă atrage tema numărului din această duminică, întinsă pe 12 pagini: Proastă dispoziţie, pentru toată lumea! Dau de o Hitparade a prost-dispuşilor în care apar 20 de vedete: Thomas Bernhard, Klaus şi Thomas Mann, Enzensberger, Brecht, Kafka, Karl Kraus, Adorno, Ibsen, Michel Huellebecq, Nietzsche, Oscar Wilde etc. Citatele sînt pe-alese, unul mai frumos decît altul, dar cel care mă amuză mai mult este semnat de Marcel Reich-Ranicki, după cum bine se ştie un Pivot al nemţilor, mai afurisit şi mai temut, iar în acest caz campion al criticilor prost-dispuşi: "Sigur că în ambele jumătăţi ale Germaniei apar an de an o mulţime de cărţi plicticoase şi lipsite de gust şi pe deplin ratate şi ele aparţin uneori unor autori care scoseseră odinioară lucruri excepţionale. Dar acest produs al Annei Seghers e nu numai plicticos şi lipsit de gust şi pe deplin ratat, este, în plus, şi prostesc şi fals şi, înainte de orice, obscen". Poate că proasta dispoziţie nu e de dispreţuit în exerciţiul critic.
în compania acestor nume se află şi Cioran, căruia i se dedică aproape o pagină. Subtitlul ei este "Chiar E.M. Cioran, cel mai trist gînditor al secolului 20 a fost la un moment dat ameninţat de fericire". Fireşte, din nou despre Friedgard, fotografia cu urarea "Bonne Anniversaire!" scrisă de ea pe o oglindă din care răsare chipul lui uimit. Din felul în care e făcută poza, rezultă că mai există un martor al acestei scene în doi: fotograful.
Marţi, 27 noiembrie. O metamorfoză s-a produs şi la colocviile noastre de marţi, dar în sens invers decît la trenuri: la început, la intrarea în sală eram tăcuţi ca-ntr-un tren de duminică seara, acum lumea a devenit vioaie ca-n ICE-ul de vineri, la plecarea în week-end. Discuţiile nu mai au tonul convenţional, iniţial, spiritul critic e mai viu, comentariile mai degajate. Acelaşi lucru se petrece şi la mesele comune: oamenii au început să aibă un trecut care îi uneşte. Vecinul meu Raghavendra, "regele viespilor" cum îl numeşte Heinrich uşor maliţios, a plecat înapoi în India. Se întoarce la primăvară. "I learn from the birds" ne spune el în loc de la revedere.
