În desemnarea depreciativă a prostituatei (dar şi a "femeii imorale" şi a femeii în genere), o zonă metaforică specifică şi foarte rezistentă este cea a "obiectului (de îmbrăcăminte) uzat": boarfă, gioarsă, buleandră, treanţă, zdreanţă, ştoarfă etc.
Cel mai cunoscut şi mai folosit termen din întreaga serie este boarfă, care aparţine în prezent lexicului familiar, cu sensul destul de general de "obiect de uz personal" (nu numai de îmbrăcăminte) şi cu o conotaţie ironică şi peiorativă. Originea cuvântului este necunoscută, dar vechimea sa în limbă e apreciabilă. În Dicţionarul limbii române (DA, Literele A-B, 1913), e înregistrat (în forma de plural borfe) la Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce; forma boarfe are atestări ceva mai târzii. Dicţionarul înregistrează şi alte două forme de plural - borfuri şi borfeturi. În însemnările de călătorie ale stolnicului Constantin Cantacuzino (text reprodus în Fl. Dimitrescu, Contribuţii la istoria limbii române vechi, 1973), într-un registru de limbaj mai puţin solemn, mai apropiat de colocvialitatea oralităţii, există chiar un diminutiv de la boarfe: "Am lăsat la dascalul Vartolomei o păreche de dăsagi cu nişte cămeş şi alte borfuşoare" (anul 1666, p. 117).
Iorgu Iordan discută termenul boarfă, cu sensul "femeie stricată" în Stilistica sa din 1944; cuvântul apare şi în dicţionarele mai noi de argou şi limbaj familiar, inclusiv în cele on-line ("e plin de boarfe pe Calea Victoriei după 9-10", 123urban.ro).
De la boarfă s-a format în ultima vreme un derivat colectiv, chiar mai marcat peiorativ: borfet (cu sufixul -et, ca în tineret, păsăret etc.); cuvântul ar putea fi mai vechi (şi atunci ar fi stat la originea formei borfeturi), dar lipsesc atestările sale în forma de singular. Pe la începutul anilor �90, borfet circula cu acest sens colectiv: "Ceva borfet, o ţoapă, o pipiţă" (S.Tănase, Corpuri de iluminat, 1990: 305); "Uneori îşi trimit borfetul înainte. Te opresc două gagici..." (Acum, 9, 1991); "Preţuri scăzute la borfet" (Zig-zag, 32, 1992) etc. Treptat, cuvântul a fost reinterpretat ca singular, printr-o confuzie de formă, dar probabil şi cu rol de intensificare, de agravare a insultei. Utilizarea lui borfet cu sens individual este azi surprinzător de răspândită: "M. se arată mai Ťblândť în descrierile pe care i le face fostei soţii, numind-o Ťdoarť prostituată, şi nu Ťborfet ordinarť" (Gardianul, 11.05.2009). Neconcordanţa formei (de neutru) cu sensul (referentul feminin) constituie o instabilitate în sistemul lingvistic, pe care unii vorbitori au rezolvat-o considerând că borfet este un epitet negativ pentru bărbaţi (masculinul lui boarfă): "Nu am nevoie de comentariile unui borfet trădator, securist, cu impresii intelectuale" (forum Capital, 18.05.2009). S-a format (cu sufixul specific) şi un nou feminin: borfetă, al cărui segment final e identic cu sufixul -etă, simţit azi ca uşor depreciativ (cf. naşpetă): "R. e o borfetă netalentată" (forum, libertatea.ro, 15.10.2008) şi care are pluralul borfete ("cele ŤTrei suroriť au ajuns să fie Ťtrei borfeteť, în viziunea unor regizori neconvenţionali", Evenimentul zilei, 10.04.2009). Injuria aşadar are de unde alege: variantele boarfă, borfet, borfetă îi stau la dispoziţie, toate trei aplicabile unui referent feminin.
În strânsă legătură cu boarfă trebuie discutat şi termenul ştoarfă sau ştioalfă, tot cu origine necunoscută, dar, după toate aparenţele, cu o evoluţie semantică similară. Dicţionarul limbii române, Litera Ş, 1978, în înregistrează sub formele ştiolf, ştioalfă,dar cu o mulţime de variante fonetice: ştoalfă, ştoarfă, ştioarfă etc. şi cu sensul de bază "obiect de încălţăminte sau de îmbrăcăminte uzat", din care s-au dezvoltat sensurile figurate: "epitet pentru o femeie slabă, urâtă sau bătrână" şi "epitet pentru o femeie de moravuri uşoare". Cuvântul apare la Matei Caragiale, în Craii de Curtea Veche - "îţi cere cineva socoteală ca umbli după marcoave, după ştioalfe?" şi a fost înregistrat de cercetătorii interbelici ai argoului românesc (C. Armeanu, 1937, Al. Dobrescu 1938 ş.a.). Cuvântului i s-a presupus o origine onomatopeică, lucru nu tocmai convingător; e drept, totuşi, că sensul său depreciativ se asociază cu un simbolism fonetic negativ. Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM 2005) recomandă forma ştioalfă, dar acceptă şi varianta ştoarfă, probabil cea mai răspândită în uzul familiar-argotic actual: "Vine o ştoarfă şi-l îmbrobodeşte" (C. }oiu, 1984, p. 264); "Nu-ţi mai ajung bărbaţii, ... paraşuta, japiţa, jigodia, ştoarfa, coarda, paţachina lumii" (S. Preda, 1985, p. 55). Simplul fapt că - spre deosebire de boarfă - cuvântul nu circulă şi cu sensul propriu face ca ştoarfă să fie mai netransparent şi de aceea să fie simţit ca mai puţin vulgar. Cel puţin aşa s-ar deduce dintr-o pseudoexplicaţie găsită în internet: "ştoarfă este utilizat în cercurile înalte (!), fiind sinonim parţial cu boarfă" (hiprapper.wordpress.com). Să nu uităm, totuşi, că insultele sunt supuse unor evaluări foarte subiective şi foarte variate: ştioalfa e, într-unul din dicţionarele noastre de argou, o "femeie de moravuri uşoare" (N. Croitoru Bobârniche), iar în altul - "prostituată de cea mai joasă speţă" (G. Volceanov).
