Vasile Sebastian
Dâncu,
Politically
incorrect.
Scenarii pentru o
Românie
posibilă, Editura
Şcoala
Ardeleană, Cluj-
Napoca, 2016,
380 de pag.
„A nu miza pe forţa artei
şi culturii, ca armă
importantă şi resursă
de soft power, poate
însemna un eşec
garantat în proiectul
desocietate, indiferent
care va fi acesta şi când va veni
el”, avertizează Vasile Sebastian
Dâncu în noua sa carte.
Am spus-o şi altădată: sociolog
reputat, om politic vizibil, Vasile Sebastian
Dâncu este şi un scriitor cu acces la
cuvintele potrivite. Valenţele staturii
sale se potenţează unele pe altele.
Sociologul vine cu nuanţările la care e
obligată orice privire asupra forfotei
oamenilor prinşi în relaţii – de societate
şi de comunicare – asupra cărora au o
influenţă minimă, dar ale căror consecinţe
le suportă. Punând la lucru „imaginaţia
sociologică” (C. Wright Mills), el are acces
la desenul din covor, e în stare să discearnă
nuanţe infinitezimale, să construiască
în seama lor arhitecturi valabile, să
revină, visând, asupra lor cu viziuni şi
constructe. Să spună poveşti asumabile
despre oameni. Politicianul, în schimb,
are acces la cuvintele puterii. El cunoaşte
cantitatea de adevăr şi de minciună
pe care trebuie să o pună în joc pentru
a manipula, în sens pozitiv, adică pentru
a convinge cât mai mulţi inşi să-l urmeze.
Cuvântul adresat celuilalt aşteaptă
răspuns, adică transformare, modificare.
Ţinteşte să lase urme. Să amintesc
din nou că, în arabă, kalim înseamnă
interlocutor şi rănit, deopotrivă. Dialogul
este şi rănire reciprocă. Însemnare.
Să intri în dialog înseamnă să-l impregnezi
pe celălalt cu perspectiva ta asupra lumii.
Andrei Pleşu atrăgea altădată atenţia
asupra înrudirii dintre numele dialogului
şi al interlocutorului, Cratylos şi Socrate
conţinând kras, krateo, kratos, kratis
etc., toţi termeni desemnând puterea:
„Nu cu etimologii ne întâlnim aici, ci cu
încercarea lui Platon de a contempla
limba ca pe o kratofanie”. În plus şi mai
presus de toate, Vasile Sebastian Dâncu
este şi un avid cititor de poveşti: „a
citi povestea vieţii tale este un lucru
complicat, înseamnă să poţi uni puncte
din trecut cu prezentul, cu viitorul” (vezi
Poveştile, viaţa şi moartea). Cele mai
multe dintre textele sale respectă
ceremonialul povestirii cu auditoriu.
Cititorul nu e uitat, textele i se adresează,
este somat – direct, dar şi cu ocoluri
metaforice – să se implice. Dimensiunea
etică nu lipseşte niciodată din cărţile lui
Vasile Sebastian Dâncu. Intelectualul
ardelean păstrează fine nuanţe iluministe
în gesticulaţia sa. El împlineşte nu doar
o datorie personală când îşi rotunjeşte
poveştile, ci şi una de neam.
Cartea cea nouă e dedicată echipei
sale de la revista „Sinteza” „împreună
cu care am învăţat să căutăm întrebări
pentru a găsi răspunsuri şi, mai ales, să
punem lumea noastră sub semnul
întrebării, încercând să fim un intelectual
colectiv”. Revista, de spus imediat, e o
excelentă tribună de dezbateri cu
miez (de citit neapărat numărul pe
noiembrie, centrat pe Paradisul pierdut
al lecturii şi lansând un mesaj de „luminător”:
„Cartea înseamnă viaţă”). Eseurile din
volum sunt organizate în cinci mari
capitole – Politica, Statul, Societatea,
Cultura, Noi – sugerând, însă, prin fiecare
nou subiect atacat, nevoia imperioasă
a unei ierarhii inverse, dinspre oameni,
prin cultură, spre societate şi politică; o
re-umanizare a discursului necesară
pentru ieşirea din impas a ţării.
În deschiderea cărţii, o analiză de
caz: România blocată. Paradoxul societăţii
fără însuşiri – şi promisiunea unei
cărţi viitoare. Cu un statut de invidiat
dacă „te uiţi la situaţia ţării din perspectiva
resurselor de toate felurile (naturale,
umane, strategice)”, România „nu este
o ţară cu cetăţeni fericiţi, iar progresele
sunt greoaie şi nesigure”. O analogie
cu Omul fără însuşiri al lui Musil vine
să scoată în evidenţă carenţele şi să
schiţeze căi de urmat: „Lipsa însuşirilor
este generată de o suspendare voluntară
a caracterului, ca un fel de proiect de
viaţă. Ulrich nu este lipsit de însuşiri,
ba, din contră, îşi suspendă calităţile,
uneori ca mecanism de apărare şi alteori
ca o formă de a se opune, de a protesta.
Deşi este dotat cu talent şi inspiraţie,
personajul refuză să-şi valorifice însuşirile,
aşteptând altceva de la viitor, ceva
imprecis şi încă neintuit, îşi conservă
o stare de latenţă. Personajul devine un
om posibil, poate mai puţin probabil,
deoarece nici el nu ştie ce aşteaptă [...]
Personalitatea lui este o personalitate
impersonală”. Societatea românească
„pare a avea acest tip de impersonalitate,
o înstrăinare de ea însăşi, o neparticipare
la propriul destin. Avem un potenţial
pe care nu-l actualizăm, nu-l scoatem
la suprafaţă [...] Ai senzaţia că românii
se uită la propria viaţă ca la o piesă de
teatru pe care ei înşişi o consideră proastă”.
Altfel spus, parcă am traversa suprafaţa
darurilor şi harurilor, dar şi a promisiunilor
etern neonorate dinspre politic pe o
punte suspendată în voia celor patru
vânturi, nesigură din pricina scândurilor
lipsă. La toate astea se adaugă statutul
de „copii politici ai istoriei” care li s-a
impus, după 1989, est-europenilor,
„nişte oameni – e citat filosoful de origine
croată Boris Buden – care ieşiseră victorioşi
din lupta pentru libertate şi au fost făcuţi
peste noapte învinşii istoriei”. „Spectatorii
occidentali” ai revoluţiilor din Est şiau
întins „aripa hegemonică” asupra
acestor ţări printr-un tutoriat numit
tranziţie, care cere imitaţie oarbă şi
acceptarea rolului de marionete: „Românii,
precum alţi copii orfani ai comunismului,
au rămas la uşa istoriei. A venit libertatea
şi a dispărut societatea. Au dispărut
proiectul colectiv şi utopia comună”.
Totul e băltire, căci facultativ,
fragmentat, absent, dezangajarea atingând
şi generaţiile tinere, risipite în simulacre
ale relaţiei cu celălalt încurajate de
exuberant-superficialele reţele de
socializare: „Cărările dintre oameni au
fost năpădite de buruieni, cum spunea
Părintele Bartolomeu Anania”. Sindromul
acestei suspendări („destin de umbră”)
poate fi diagnosticat exact şi chiar este,
dar „marea flecăreală” cotidiană şterge
diferenţa dintre important şi derizoriu,
„orice demonstrezi, orice afirmi rămâne
fără efect”. Toată lumea pare să ştie
precis şi amănunţit cum stau lucrurile,
cu spirit critic exacerbat şi neobosit, dar
nu se mobilizează pentru a vindeca rănile
pe care se pune zi de zi degetul discursului
public. Cea mai supurantă şi cu efecte
maligne pe termen lung dintre răni,
crede autorul, este „pierderea încrederii
în şcoală şi, odată cu aceasta, scoaterea
şcolii din fruntea listei de priorităţi”:
„Încă mai avem şcoli, chiar dacă am
ajuns de la 30.000 la 7.200, numărul
lor scade continuu, iar în sfertul de veac
al libertăţii am construit cinci biserici la
o şcoală”. Soluţia? „Să-i ajutăm pe cei
care editează sau scriu cărţi şi pe cei
care îi învaţă pe copiii noştri. Ei sunt
îngerii lumii noastre şi, dacă îşi fac bine
treaba, chiar ne pot salva”; „Literatura
noastră de azi şi industria cărţii, părăsite
complet de politicile culturale făcute pe
genunchi, pot furniza în lume imaginea
unei ţări care a avut şi are o experienţă
ce merită o privire pentru unicitatea şi
autenticitatea trăirii”.
Titlurile eseurilor spun singure cât
de diverse şi mereu expresiv formulate
sunt temele de meditaţie: Războaiele
pentru minte, inimă şi… politică,Proiectul
de fericire naţională şi bâlciul deşertăciunilor,
România peste 25 de ani. Dileme şi
ambiţii pentru un scenariu noncatastrofic,
O Românie invizibilă, Franzela exilului.
Neînţelegerea şi visul de a schimba
România,Singurătatea Estului şi tristeţea
păpuşilor de cârpă,Zidul care cade, ziduri
care cresc,Lăsaţi şcoala în pace! Preliminarii
la modernizarea şcolii noastre, Arma
culturală – nucleul unui soft power
românesc, Insuportabila uşurătate a
lumii kitsch. În apărarea piticilor de
grădină,Republica ideilor singure,Aceste
maşini minunate şi sclavii lor imperfecţi
(Omul îmbunătăţit şi ideologiile tehniciste),
Societatea lichidă şi fuga spre casă, În
căutarea duşmanului interior,România
oamenilor singuri etc. Intelectual rafinat,
cititor pătimaş, Vasile Sebastian Dâncu
îşi sprijină enunţurile pe cercetări
sociologice şi pe o bibliografie de ultimă
oră, dar recurge frecvent la marii scriitori,
la artişti. Cuvintele lor sunt suport expresiv
şi memorabil observaţiilor sociologului
şi politicianului. Iar ardelenitatea – ca
simţ al datoriei, ca raportare la etic şi
ca respect pentru învăţătură – adaugă
grade în plus discursului, furnizându-i
nuanţa de manifest necesară.
