Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Mesinism New Age şi terorism neoortodoxist de Marius Chivu


Bogdan Suceavă este ceea ce se poate numi o "figură" în literatura noastră de azi. Doctor în matematică şi asistent la California State University, este îndrăgostit iremediabil de literatură, devenită, practic, o a doua specializare. Spun specializare nu neapărat pentru că este extrem de activ în zona literaturii - prezent în periodice culturale şi pe site-uri literare sau în publicistica de opinie - dar şi pentru că a scris deja câteva cărţi de proză (printre altele, Imperiul generalilor târzii, Dacia, 2002, şi Bunicul s-a întors la franceză, Timpul, 2003), ba chiar şi un volum de poeme (Legende şi eresuri, Magic Art Design, 1995), toate bine şi foarte bine primite de critică. Premiile şi nominalizările obţinute sunt "pe bune" căci, în cadrul generaţiei din care, biologic, face parte, Bogdan Suceavă nu seamănă cu nimeni, scrisul său dovedind că e nu doar un scriitor de talent, dar şi unul perfecţionist, care îşi lucrează îndelung şi conştiincios textele. Lucru pentru care are toată consideraţia mea, cu atât mai mult cu cât puţini sunt scriitorii tineri de azi (pot fi număraţi pe degetele de la o mână) care ştiu să scrie o frază de câteva rânduri, complicată dar cu ritm, fluentă şi armonioasă. Un detaliu stilistic, poate, pentru alţii superfluu, dar care ar trebui să facă diferenţa. Fraza prea multor scriitori tineri e comună, seacă, indistinctă!

Prozele scurte ale lui Bogdan Suceavă sunt mult prea bine scrise (naraţiune, construcţie, registre variate) pentru ca apariţia unui (nou) roman să producă cine ştie ce suspiciuni. Scrisul lui denotă predispoziţia şi pentru spaţii mari, cu mize narative pe măsură, iar romanul Venea din timpul lui diez nu înşală aşteptările. Cu rezervele de rigoare, bineînţeles. După atâta mic realism, sătul de fronda prin limbaj, de nonconformismul ridicat la rang de way of life şi de trendul narcoticilor în floare, iată că se poate citi şi o literatură mai deşteaptă, provocatoate atât ca miză cât şi ca realizare, oricum cu totul altceva. Formula acestui roman nu este inedită, reprezintă chiar un gen distinct, la confluenţa mai multor tendinţe, care a stârnit interesul teoreticienilor, în special ai literaturii postmoderniste: Venea din timpul lui diez este o metanaraţiune istorică cvasiburlescă. Subiectul merită neapărat rezumat.

Într-un Bucureşti postdecembrist, marcat de tranziţia istorică, degradat politic şi moral, confuzia oamenilor este pusă la încercare de apariţia unor profeţi moderni ce vestesc în fel şi chip izbăvirea naţiei. Primul care îşi face apariţia este Vespasian Moisa (sugestivă onomastică!), profet neocreştin, om cu două naşteri şi cu harta Bucureştilor pe trup. Lui i se alătură în curând profesorul protocronist Diaconescu, autorul teoriei daco-geţilor stabiliţi aici o dată cu primul val indo-european, vorbitori de română, de altfel, un idiom mai vechi decât latina şi deţinătorul unui cod secret, unui cifru universal-cosmic cu sensuri mântuitoare; doctorul Apolodor Arghir, care susţine existenţa unei Vibraţii universale care decodifică materia şi influenţează istoria; Pantelimon Georgescu, descoperitorul lui Nemesis, o stea-pereche a Soarelui, emiţătoare de vibraţii ce influenţează ordinea universală; Maximilian, omul care aude ultrasunetele; cel numit Sfântul Petru, un fel de vraci care crede în materia angelică şi care foloseşte energia aurorală pentru a modifica "fiinţa de lumină şi aură a aproapelui" ş.a. Dacă acest Vespasian Moisa este tipul de profet inofensiv, cu un discurs ortodoxist eterogen, propovăduind paşnic unor adepţi flower-power care înfiinţează ordinul de orientare neocreştină Vestea Domnului, apare şi o mişcare opusă, războinică, de tip terorist, din underground-ul "Circurilor foamei", vestind "focul şi sabia" şi conduşi de... reîncarnarea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Ştefanii vor, nici mai mult nici mai puţin, decât să cucerească Bucureştiul, să impună "un model moral, cu o puternică temelie de credinţă" şi să restabilească ordinea voevodală în ideea "revigorării moralităţii româneşti". Între timp, intră pe fir SRI-ul cu un motan vorbitor, modificat genetic de contraspionajul uzbec, pe post de agent secret şi lucrurile degenerează rapid într-un conflict stradal preapocaliptic: conservatorii ultraortodocşi obţin o finanţare de la un şeic arab, Ştefanii pornesc lupte stradale cu sataniştii şi cu ceata Fiului arhanghelului Mihail, "Ştefan cel Mare" este arestat de forţele de intervenţie, Vespasian e răpit de ştefani în vederea unui schimb, dar şi pentru a destabiliza tabăra adversă, apare şi secta diogeniţilor, precum şi episcopul mâna dreaptă a Papei trimis să afle ce e cu acest Vespasian... Politicienii încearcă să profite de capitalul de simpatie al neocreştinilor, confruntările stradale sunt transmise live la televizor, analiştii, oamenii de ştiinţă şi conducerea BOR comentează evenimentele şi ideologia grupărilor. Totul pe fondul unui scenariu cvasibiblic în care au loc profeţii, viziuni, convertiri, trădări, judecări şi, în cele din urmă, o tentativă de răstignire valahă: tragerea în ţeapă a profetului.

Acest suprascenariu mistico-naţionalisto-xenofob imaginat de Bogdan Suceavă nu este, în fond, atât de fantasy pe cât ar putea părea. Să ne amintim de sectele Noul Ierusalim al soţilor Zidaru şi MISA lui Bivolaru, de bioenergeticianul Mudava candidând la preşedinţie în 1996 sau la toţi acei tracologi, descinşi din protocronismul cel mai agresiv, care publică pretinse tratate ştiinţifice, apar la televizor, predau la obscure universităţi particulare şi susţin congrese de dacologie. În plan (pseudo)literar, pentru kitschul gnostic al teoriilor cosmogonic-mesianic-mistico-ştiinţific-apocaliptice, o posibilă sursă de inspiraţie i-ar fi putut fi însuşi Pavel Coruţ, maestrul incontestabil al genului. Efortul epic al lui Bogdan Suceavă este, aşadar, foarte legat de realităţile româneşti. Poate şi din această cauză tonul romanului este, cumva, prea serios, iar spre final de un dramatism cam excesiv. Aceasta ar fi singura mea mare obiecţie. Pentru o naraţiune cu un potenţial comic uriaş, Bogdan Suceavă are, totuşi, prea puţin umor. În cheie parodică, acest roman ar fi ieşit un master-piece în genul filmului lui Terry Gilliam, Life of Brian (1979).

Cele câteva situaţii de un comic incontestabil, ar fi trebuit să dea tonul unei farse de tot hazul, unei "vesele Apocalipse": SRI-ul are ideea trimiterii lui Vespasian la Chişinău, pentru a destabiliza acolo "nişte forţe politice", Ministerul Culturii oferă sprijin fundamentaliştilor neoortodocşi, un politician de la Partidul pentru Mileniul Trei propune proiectul Catedralei Sf. Andrei pe rondul de la Universitate ("o sinteză a stilurilor bizantin şi gotic, cu trecere prin neogotic"), "pe mine mie redă-mă" devine un vers tămăduitor prin codul magic al limbii, agenţii de informaţie citează din Revoluţie şi reformă şi cred că ruşii încearcă să amplifice fundamentalismul ortodox prin tot felul de combinaţii chimice, în fine, cel care susţinea că e reîncarnarea lui Ştefan cel Mare realizează că s-a înşelat: în viaţa anterioară fusese Ion Vodă cel Cumplit. Subiectul este mult prea burlesc pentru ca râsul să fie ţinut în frâu, iar situaţiile absurde să nu fie exploatate la maximum. Or, vocea naratorului afirmă la modul absolut tonul povestirii prin implicare minimă, prin acel grad (aproape) zero al scriiturii, inutil unui astfel de epic care cerea exces pe toată linia. Bogdan Suceavă aplică lecţia din câteva proze scurte anterioare: Miraculoasa istorie..., Descompunerea patriei în particule elementare sau Salutări de la Praga, de pildă, însă miza acestui roman mi se pare sensibil alta. Naratorul este cam plat şi prea rigid, îndeplinind deseori doar o funcţie enunţiativă, de martor, cronicăresc-consemnativă, e ataşat de cele istorisite în sensul ţinerii aproape de un pretins adevăr istoric. Efectul cu adevărat puternic ar fi ieşit tocmai din totala detaşare ironică, printr-un discurs meta, autoreferenţial, polifonic-exclamativ. Povestitorul pare că insistă a ne convinge uneori de gravitatea faptelor, încearcă să obţină o adeziune de principiu insistând cumva pe cadrul convenţional realist. Or cititorul tot aşteaptă ca naratorul să-şi "trădeze" personajele, să-i facă cu ochiul, în fine, să împingă povestirea definitiv în burlescul fără limite, mai ales că Bogdan Suceavă imprimă romanului o adevărată vervă a derizoriului. Cu alte cuvinte, satira spirituală şi politică trebuia dusă până la ultimele consecinţe, inclusiv cu riscul "discreditării" auctoriale. Dar vrea Bogdan Suceavă să demonstreze ceva anume? Are cumva o teză? Deocamdată mă feresc să răspund.

Să nu fiu înţeles greşit, Venea din timpul lui diez este un roman pe alocuri de un comic veritabil, dar eu cred că îi lipseşte, totuşi, lecţia "perversă" a Ţiganiadei. Situarea undeva între O sută de ani de zile la Porţile Orientului de Ioan Groşan şi Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti de Daniel Bănulescu nu e de natură să-l avantajeze prea mult. Altfel, romanul este foarte bun, extrem de interesant prin subiectul ingenios şi complex, construit atent şi consistent narativ - Bogdan Suceavă este un povestitor autentic -, scris admirabil, cu vervă şi stil. O provocare inteligentă şi de substanţă adresată colegilor de generaţie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara