Personajele lui Caragiale trăiesc în vizită. Mesele (şi mai puţin mâncărurile, fiindcă rareori maestrul coboară până la detaliu) ocupă, deci, în toate formele lor, un loc important.
În schiţe, există gazde care întind sau pregătesc mese, şi capi de familie care se descurcă frugal. De pildă, doamna Aglae Verigopolu târguieşte din mers cele necesare unui dejun care, deşi nu ni se dau amănunte, pare că impresionează. Prilejul este un Sfânt Dumitru, care pe soţul ei îl prinde suprimat, dar fără să dispere. Motivele se cunosc. Vizita de Sfântul Ion, la madam Maria Popescu, mama neastâmpăratului maior de roşiori, e mult mai modestă. Nu se ia decât o dulceaţă cu cafea, şi nici asta în linişte.
Ocazia în sine e întotdeauna mai importantă decât masa. Dejunul din La Peleş, dejunurile din O scrisoare pierdută, ceaiul monden din Five o’clock sau serata muzicală din O lacună sunt forme, deloc savuroase, ale presiunii timpului. Nu se bucură, oamenii trăitori într-o epocă, de altfel, elegantă, nici de tihnă, nici de companie. Mesele sunt obligaţii, nu bucurii.
De aceea, fiindcă masa e pretenţie, şi nimic mai mult, când nimeni nu bagă de seamă se mănâncă deseori în tren, fie şi o bomboană, sau o ciocolată. Campion e Mihalache Georgescu, din Tren de plăcere, care-şi trimite de-acasă merindea pentru excursia la Sinaia, la clasa a III-a, cu soacra, şi ajunge să o împartă tot cu ea. Ispita de a mânca pe vapor, din Pastramă trufanda se lasă, ştim, cu încurcături mult mai neplăcute.
Popa din Art. 214 mănâncă, în deplasare, nişte ţâri, deşi avocatul la care venise cu pricină îi oferă, după obiceiuri din alt film, apă şi dulceaţă. Un simplu protocol care, de bună seamă, nu ţine de foame.
Fără voie mănâncă şi d. Lefter Popescu, încasând în faţă, de la chivuţele pe care le bănuieşte de furt de bilete norocoase, o strachină de prune lojnite. Apetisantă, în felul ei, mâncarea lor vine dintr-o altă lume, în care nu s-a auzit de icre moi şi de stridii proaspete. Şi în nuvele se mănâncă ţărăneşte, fiindcă anturajul e altul. La Hanul lui Mânjoală masa aminteşte de Hanul Ancuţei, cu raţă friptă pe varză, cârnaţi de purcel, vin vechi şi pâine caldă. Al dracu’ praznic, cum s-ar zice. Şi la han la Stavrache, din În vreme de război, se mănâncă mezelicuri româneşti, însă nici aici nu pică bine.
În lumea băieţilor de prăvălie, care privesc din exterior, cu răceală profesională, târguielile pe care le face o cucoană cu tact, în Politică şi delicateţe, ori o doamnă mai strâmtorată, dar păstrându-şi rangul, în Cănuţă, om sucit, asemenea preocupări sunt, fireşte, mofturi. Aşa şi e, dacă ne gândim cum le amestecă Lucsiţa din La moşi. Meniul ei, din care nu lipsesc prunele cu carne (ale chivuţelor dlui Lefter) îi trădează originea sub pretenţii. Nici urmă de preocupare pentru fason, nici o voluptate, doar o nevoie uriaşă de a se sătura. La întâmplare.
Se vede că, în chestiuni culinare, societatea de care vorbim nu este altfel decât în rest. Fără prinţipuri. Unii au mode şi canoane, pe care le urmează neabătut, dar fără nici o plăcere, doar ca să-şi asuprească nervii. Alţii au obiceiuri mai fruste, de-un pitoresc spontan, care se naşte din alăturările cele mai neobişnuite. Pentru aceştia din urmă, e bun ce s-o găsi. Pentru ceilalţi, există o reţetă, nici ea foarte bogată. Generozitatea noilor gentilomi se cam opreşte la antreu. Între spoiala care cade greu (şi subţire) la stomac şi nişte răsfăţuri de-a binelea indigeste, lumea lui Caragiale îşi omoară timpul. Cu prea mult, sau cu prea puţin.
