Parafrazând o ironie inteligentă a lui Oscar Wilde, n-ar trebui să citim niciodată o carte despre care vrem/trebuie să scriem – ea ne-ar influenţa atât de uşor... Aceeaşi idee o împărtăşeşte şi autorul francez Pierre Bayard, care observă (în timp ce comentează cărţi la cursul de literatură din Universitate) că ajunge ca un singur student să fi apucat să citească textul pentru ca acest lucru să afecteze cursul, iar profesorul să fie pus în încurcătură, de vreme ce el însuşi nu citise textul cu pricina!
E nevoie, aşadar, de un anumit curaj să-ţi propui să împărtăşeşti experienţa ta aprofundată de noncititor şi de a iniţia reflecţia asupra acestui subiect tabu, mai ales că sunt atât de puţine texte care laudă meritele nonlecturii. Această atitudine se loveşte de o întreagă serie de constrângeri interiorizate care ne opresc să abordăm problema: una ar fi obligaţia de a citi (în societatea în care lectura rămâne, încă, obiectul unei forme de sacralizare), alta ar fi obligaţia de a citi în întregime (de la o anumită poziţie/funcţie în cultură e imposibil, ruşinos sau de-a dreptul compromiţător să recunoşti că ai frunzărit.... opera lui Proust, de exemplu) şi, în cele din urmă, necesitatea de a citi cartea dacă vrei să vorbeşti cu o oarecare precizie despre ea (cum să întreţii o conversaţie pasionantă despre o carte dacă n-ai citit-o sau cu cineva care la rândul lui n-a citit-o!). Un şir lung de interdicţii şi obligaţii duc în consecinţă la o ipocrizie generală în ceea ce priveşte cărţile citite efectiv. Autorul mărturiseşte, ca psihanalist, că există puţine domenii ale vieţii private (cu excepţia banilor şi a sexualităţii), în care să fie la fel de greu să obţii informaţii sigure ca în acela al cărţilor. Minciuna semnalată este generală, ne complacem în această formă a tabuului care apasă asupra nonlecturii şi a reţelei de angoase, iar dacă vrem să ieşim cu bine din acesastă situaţie trebuie să înfruntăm culpabilitatea inconştientă pe care o suscită mărturisirea de a nu fi citit anumite cărţi şi să contracarăm cu dezinvoltură această culpabilitate. Să încetăm să-i mai minţim pe cei din jurul nostru, dar mai ales să încetăm să ne minţim pe noi înşine să recunoaştem că legătura noastră cu cărţile nu este un proces continuu şi omogen, aşa cum ambalează iluzia mulţi critici, nu e nici locul unei cunoaşteri transparente de sine, e doar un spaţiu obscur bântuit de frânturi de amintiri cu valoare creatoare. Cei mai incriminaţi de autor sunt ipocriţii care nu recunosc nici în sinea lor faptul că nu au citit cutare carte, considerată esenţială în mediul pe care il frecventează sau în care vor să se integreze.
Animat de asemenea observaţii şi de bună intenţie, Pierre Bayard scrie un eseu amuzant şi lucid despre relaţia pe care o întreţinem cu cărţile. Obiectivul propus este acela de a demonstra că, pentru a vorbi în mod just despre o carte e de dorit câteodată să n-o fi citit în întregime, ba chiar să n-o fi deschis deloc. Aceasta în paralel cu riscurile, frecvent subestimate, pe care le presupune lectura pentru cel ce vrea să vorbească despre o carte sau, cu atât mai mult, să o recenzeze. Concluzia generală a eseului reclamă ca noţiunea de carte citită să fie ambiguă. Între o carte citită cu atenţie şi una care nu ne-a trecut niciodată prin mâini şi/sau de care nici măcar nu am auzit, există multe situaţii intermediare pe care merită să le examinăm cu atenţie. Asta, desigur, după ce suntem în măsură să stabilim o distincţie clară între a citi şi a nu citi, noţiuni între care există numeroase forme de întâlnire cu textul pe care trebuie să le analizăm cu grijă.
Graniţa sensibilă semnalată de Pierre Bayard între lectură şi nonlectură ne obligă pe noi, cititorii lui (efectivi), să reflectăm într-o manieră mai nuanţată şi mai obiectivă la feluritele raporturi pe care le avem cu cărţile. Nimeni nu păstrează în memorie cărţi omogene, ci fragmente desprinse din lecturi parţiale, adeseori amestecate între ele şi, în plus, reconfigurate de fantasmele noastre personale: frânturi falsificate din cărţi, analoage amintirilor-ecran de care vorbeşte Freud, ce servesc mai ales să le ascundă pe altele. Cărţile au legătură nu doar cu ceea ce înseamnă cunoaşterea, ci şi cu pierderea memoriei, dacă nu chiar a identităţii, iar acesta este un element care nu trebuie omis în orice reflecţie asupra lecturii, fiindcă în lipsa lui ea nu ar lua în considerare decât partea pozitivă şi acumulativă a frecventării textelor. Să citeşti nu înseamnă numai să te informezi, ci şi să uiţi, altfel spus, să te confrunţi cu ceea ce în noi e uitare de sine.
Eseul are trei părţi constitutive: prima identifică tipurile principale de nonlectură (diferite: cărţi pe care nu le cunoaştem/cărţi pe care le-am răsfoit/cărţi despre care am auzit vorbindu-se/cărţi pe care le-am uitat), a doua parte este consacrată unor situaţii concrete, în care ne putem vedea nevoiţi să vorbim despre cărţi pe care nu le-am citit (discursuri...în viaţa mondenă/în faţa unui profesor/în faţa unui scriitor/cu persoana iubită- impresionabilă), iar a treia parte însumează câteva sfaturi simple, adunate de-a lungul unei vieţi de noncititor (atitudini: să nu-ţi fie ruşine/impune- ţi ideile/inventează cărţi/vorbeşte despre tine). Cale de mijloc...există (şi) de această dată: o evoluţie psihologică ce ne ajută să ne păstrăm calmul şi să acceptăm o transformare esenţială a relaţiei noastre cu cărţile. Mobilitatea inepuizabilă a textului literar se inspiră inclusiv din transformarea perpetuă a noastră ca cititori, iar întâlnirea cu cartea necitită îl îmbogăţeşte pe cel care o trăieşte şi va putea fi împărtăşită şi cu alţii, cu atât mai mult cu cât acesta se va baza pe ceea ce are el mai profund. Ascultarea atentă şi nuanţată a textelor, dar şi a noastră înşine o aminteşte pe aceea pe care o aşteptăm în mod raţional de la psihanaliză, a carei primă funcţie este aceea de a-l elibera pe cel ce apelează la ea de constrângerile sale interioare şi de a-l deschide astfel, la capătul unui drum pe care el singur îl hotărăşte, către toate posibilităţile sale de creaţie. În mod paradoxal, dacă a vorbi despre cărţile necitite este o adevărată activitate de creaţie, activitatea creatoare presupune să nu zăboveşti prea mult asupra cărţilor.
Prin urmare, îi vom da dreptate tot lui Oscar Wilde, când afirmă că există o formă de antinomie între lectură şi creaţie, orice cititor riscând, odată pierdut în cartea altcuiva, să se îndepărteze de universul său personal...