Habent sua fata... tablourile

Pe 7 august s-au împlint 150 de ani de la nașterea pictorului Emil Nolde, un exponent de vîrf al expresionismului german. Pe numele adevărat Hans Emil Hansen, artistul și-a împrumutat pseudonimul de la satul în care s-a născut în 1867, Nolde, o așezare din Nordul Germaniei care, după Al Doilea Război Mondial, a trecut în teritoriul Danemarcei.
Excelînd în simț cromatic, Nolde a neglijat cu premeditare schițele în cărbune, de aceea experții îl așază în rîndul coloriștilor fără înclinație spre desen. Numai că, tentele sale sînt atît de puternice încît impresia de explozie prinsă în chenarul unui tablou se impune de la sine. Destinul lui artistic s-a aflat la cheremul vremurilor, Nolde trecînd de la extaz la agonie și de la epurare ideologică la reabilitare postumă. Făcînd parte din gruparea artistică, Die Brücke („Podul“), Nolde și-a cîștigat reputația în interbelic, expunînd cu succes la New York în 1923, pentru ca la Paris, în 1927, cu prilejul împlinirii a 60 de ani, să-i fie consacrată o amplă expoziție aniversară.
Ironia sorții este că Emil Nolde a fost un înfocat adept al național-socialiștilor, nefăcîndu-și nici un secret din simpatia față de Hitler, numai că detaliul nu i-a împiedicat pe naziști să-i înfiereze opera pe temei de entartete Kunst („arta degenerată“), drept care artistul a dispărut din galeriile celui de-Al Treilea Reich. Iată cum poți deveni victima unui regim căruia i-ai dăruit simpatia, între simeza pe care îți pui tabloul și dogma de stat la care aderi neexistînd nici un por de comunicare.
Excluderea lui Nolde a durat pînă în 1956, cînd pînzele au început să-i fie expuse în RFG. Un îndrăgostit de arta lui Nolde a fost cancelarul Helmut Schmidt, care, după încheierea mandatului, se înconjurase la reședința din Hamburg cu tablourile maestrului, pentru ca astăzi Angela Merkel să atîrne pe pereții Cancelariei din Berlin pînze ale aceluiași artist. În ciuda presiunii pe care corecții politici o exercită asupra destinului lui Nolde, cota artistului e în creștere, dovadă că valoarea unei opere se judecă după criteriul autonomiei esteticului și nu după obediența față de ingerința ideologicului.

Adevărul și politica

Cînd politicienii încep să scrie cărți, intenția lor nu stă în dezvăluirea adevărului, ci în justificarea propriilor scăderi. Iată că Boris Palmer, primarul în funcție al orașului universitar Tübingen, vrea să încalce regula, scriind o carte în care spune adevărul despre situația critică în care se află Germania după decizia funestă prin care Angela Merkel, în 2015, a deschis granițele în fața valului de peste 2 milioane de emigranți orientali. Boris Palmer, membru al Partidului Ecologist din Baden Württemberg, este un opozant tenace al politicii granițelor deschise pe care guvernul federal o duce de trei ani. Replica lui imediată la sloganul lansat de Angela Merkel (Wir schaffen das! – Vom reuși!) a fost Wir schaffen es nicht! - Nu vom reuși! Mersul lucrurilor dovedește că adevărul e de partea primarului Tübingenului.
Urmările atitudinii sale tranșante nu s-au lăsat așteptate: primarul a trecut prin toate furcile caudine pe care le implică o atitudine critică față de actuala putere, de aceea a fost amenințat și stigmatizat din toate părțile. Simțind că tăcerea nu ar fi însemnat decît o consimțire prin pasivitate a represaliilor la care a fost supus, Boris Palmer și-a scris volumul Wir können nicht allen helfen (Nu putem să-i ajutăm pe toți) nu spre a-și justifica gesturile, ci pentru a-și ataca și mai mult adversarii. Firește, o face cu tact, politețe și simțul măsurii. Volumul, Nu putem să-i ajutăm pe toți, apărut la Editura Siedler din München, are parte deocamdată de o conspirație a tăcerii, spre deosebire de Finis Germania (despre care cititorii noștri au aflat în urmă cu o lună), cartea lui Rolf Peter Siefrele, care se află în fruntea listei de bestseller-uri din Germania.

Octogenarul

anti-erou Cine ar fi crezut? Dustin Hoffman a împlinit 80 de ani pe 8 august! După felul șovăitor cum a debutat în anii 1960, nimeni nu ar fi bănuit cariera pe care avea s-o facă mai tîrziu. Un rol hotărîtor în nesiguranța inițială l-au jucat neîncredere în sine, statura scundă, înfățișarea neatractivă și acneea rebelă ce-i acoperea fața. În tinerețe a lucrat timp de 12 ani ca chelner, urmînd în timpul liber studiile de actorie. Neavînd unde să locuiască în Los Angeles, împărțea camera cu Gene Hackman și mai tîrziu cu Robert Duvall. Regizorii au pus ochii pe el pentru aerul de copil nevinovat ce părea să camufleze o fire contorsionată, înclinată spre toate excesele. De la Kramer contra Kramer și pînă la Rain Man, Hoffman a întruchipat tipul de actor anti-erou, cu înfățișare aflată în răspăr cu modelul de frumusețe masculină clasică. În locul bărbatului izbind prin trăsături virile, Hoffman aducea mina zăpăcită a unui inadaptat, ale cărui răbufniri, în mod paradoxal, făceau bine semenilor. În schimb, cînd a făcut pasul spre regie, muzele nu i-au mai surîs, de aceea actorul ne rămîne în memorie pentru rolurile de bărbat șleampăt, fistichiu și ușor dus cu mintea, a cărui forță vine tocmai din defectele pe care nu caută să și le ascundă.

Declinul crucii

În Germania, numărul bisericilor, fie ele catolice sau protestante, depășește pragul de 50 000. Majoritatea, capodopere ale arhitecturii gotice, atrag în fiecare an turiști veniți de pretutindeni. Numai că în ultimul deceniu un fenomen insidios își face simțită prezența: numărul germanilor afiliați la o comunitate creștină a scăzut în chip răspicat, pastorii pomenindu-se în situația ingrată de a nu mai avea suficienți enoriași asupra cărora să păstorească. Mai mult, unele capele sînt dezafectate căutîndu-li-se o altă destinație. De curînd, cazul bisericii protestante din orașul Bochum (cartierul Stahlhausen) a acoperit multe pagini ale ziarelor. Clădirea, ridicată după o schemă arhitectonică modernă, și-a pierdut complet enoriașii, drept care edificiul a fost cerut de comunitatea islamică spre a fi preschimbat în moschee. Cazul nu e singular, zeci de biserici din vestul Germaniei fiind închiriate cu ziua spre a găzdui liturghii oficiate de preoții ortodocși ce aparțin comunităților est-europene emigrate acolo. Dar una e să împrumuți o biserică pentru o zi unei confesiuni de aceeași religie, și alta să accepți metamorfoza ei într-o moschee. Cazul a stîrnit vîlvă pentru că toți ziariștii au intuit că în el se poate depista simptomul unui proces aflat abia în stadiile incipiente. Un recensămînt recent arată că 22% din populația Germaniei are rădăcini alogene, emigrația începînd timid în anii 1960 pentru a continua vertiginos după Căderea Zidului Berlinului în 1990. Prin urmare, destinul bisericilor creștine din Occident s-ar putea să nu fie acela de muzee destinate turismului cultural, ci acela, mult mai dureros, de relicve peste care s-a altoit un nou tipar religios. Ca Sfînta Sofia din Istanbul preschimbată în moschee.