Volpone

Nu de piesa lui Ben Jonson e vorba, ci de adaptarea ei de către Stephan Zweig. Se ştie că, după căderea în domeniul public a operei scriitorului austriac, a crescut semnificativ numărul reeditărilor. Cel mai de succes scriitor interbelic cunoaşte astăzi o mare vogă. Cronicarul revistei „L’Express”, numărul de la începutul lunii iulie, François Busnel, e de părere că, în piesa concepută de Zweig, nu personajul titular, care îşi escrochează hulpavii moş- tenitori, este veritabilul protagonist, ci valetul lui, Mosca, manipulator modern, nu din avariţie, ci din, pur şi simplu, plictiseală. Piesa lui Zweig este plină de suspans şi impecabil construită dramatic.


Patrimoniu milenar în ruine

La Alep, la Homs sau la Damasc, în Siria, ruinele greco-romane au fost încă o dată transformate în ruine. Presa internaţională publică imagini înspăimântătoare. Fortăreaţa Cavalerilor, datând din epoca cruciadelor, a fost bombardată, ca şi moscheia Omeyyazilor din secolul XI. Cea mai mare piaţă acoperită din lume, de la Alep, veche de 600 de ani, ca şi situl arheologic de la Palmyra sunt de nerecunoscut. În unele locuri, nu mai stă piatră pe piatră. Clasate UNESCO, monumentele cu pricina, dar nu singurele, se numără printre victimele războiului civil, în care au pierit peste 150.000 de oameni. Ceea ce n-a împiedicat realegerea preşedintelui Assad cu aproape 90% din voturi. Ce ar mai fi de adăugat?


Hitler s-a întors

E titlul unui roman comic al jurnalistului german Timur Vermes, în care naratorul e Hitler însuşi, revenit în Berlinul anilor 2000. Nimeni nu crede că e chiar Führerul în persoană, totuşi, despre el e vorba şi despre discursurile lui din Mein Kampf. Doar că ele sunt difuzate pe internet, moderna rampă de lansare pentru dictatorul reînviat. În Germania, romanul a cunoscut un succes extraordinar. La umorul nemţilor, era oarecum de aşteptat ca micul caporal cu mustăcioară să fie luat, încă o dată, în serios. Fie şi sub înfăţişarea parodică din filmul lui Charlie Chaplin. Nu vă spunem urmarea aventurilor internautului cu un nume atât de (trist!) celebru, pus pe redobândirea puterii.


Scriitorul şi omul de ştiinţă

De câtăva vreme, revista franceză „Le Point” publică la sfârşitul fiecărui număr un concis „dosar” intitulat „Le Postillon”, un arhaism care înseamnă conducător de trăsură de poştă (poştalion) sau de diligenţă, mai pe româneşte vizitiu. Dosarul e cultural şi ştiinţific. Sunt publicate texte vechi sau inedite, dezbateri sau interviuri. În numărul din 3 iulie, scriitorul Jean d’Ormesson şi astrofizicianul francez Trinh Xuan Thuan, descoperitorul celei mai „tinere” galaxii, se întreţin pe tema universului şi a „principiului creator”, cu vorbele astrofizicianului, sau a lui Dumnezeu, cu vorbele scriitorului catolic. Cei doi convorbitori sunt prieteni de multă vreme şi au mai avut ocazii să discute. De data aceasta, ei îşi pun discuţia la dispoziţia cititorilor revistei. O discuţie pe cât de profundă, pe atât de savuroasă. Prietenia lor a început în 1988, odată cu lectura de către d’Ormesson a cărţii lui Thuan „Melodia secretă” (apărută şi la noi la Humanitas). Cei doi şi-au pus mereu aceleaşi întrebări, răspunzând fiecare în cuvintele domeniului lui. Câte o metaforă a scriitorului face deliciul omului de ştiinţă: „Lumina transportă trecutul”, afirmă d’Ormesson. „Foarte frumoasă formulă!”, exclamă Thuan. Şi, am adăuga noi, la fel de precisă ca o ecuaţie matematică aplicabilă universului de acesta din urmă.


Străinul, continuare şi sfârşit

Romancierul algerian Kamel Daoud a scris o continuare a faimosului roman al lui Albert Camus, Străinul. Se ştie că intelectualii algerieni sunt dintotdeauna împărţiţi în privinţa atitudinii faţă de Camus, conaţionalul lor. Mort în 1960, Camus n-a apucat momentul independenţei Algeriei. Opinia lui fusese că era de preferat o federalizare. Numeroase romane şi eseuri au fost consacrate de atunci încoace rolului lui Camus în istoria şi în literatura ţării lui natale. Meursault, contra-anchetă, romanul recent al lui Daoud, reia povestea asasinării de către eroul cu acest nume din Străinul a unui Arab, niciodată numit, trecând-o pe seama fratelui mai mic al acestuia, care are, el, un nume: Harun. În chiar ziua independenţei Algeriei, 5 iulie 1962, Harun ucide un European, nici el numit în vreun fel, ca o răzbunare tardivă şi fără alt sens decât acela că, la fel cu Arabul, se întorcea nepăsător de la plajă într- o zi istorică. Arestat, Harun adresează imamului din oficiu, care îl vizitează în închisoare, diatriba, cuvânt cu cuvânt, contra omului bisericii pe care Camus o pune în gura lui Meursault aflat într-o situaţie similară.


Hitler şi Jurassic Park

Dintr-un documentar în mai multe episoade, realizat de doi profesori de la Universitatea din Cardifff şi difuzat pe National Geographic, aflăm că naziştii, bazându-se pe geneticienii vremii, urmăreau să populeze pădurea poloneză Bialoweza cu animale demult dispărute, pe care încercau să le aducă la viaţă, în special bouri, de dimensiuni impresionante. Astfel, omul arian ar fi vânat asemeni strămoşilor lui din triburile germanice, pe teritorii vaste pline de specii dispărute încă din Epoca Bronzului. Astfel, naziştii încercau să dea timpul înapoi şi să arate că pot controla nu doar prezentul, ci şi întreaga evoluţie a speciilor. Rămâne să ne întrebăm ce ar fi fost dacă oricare din experimente le reuşea.


Lucrare standard

Amurit în vârstă de 82 de ani Hans-Ulrich Wehler, unul din cei mai influenţi istorici postbelici ai Germaniei. Răsfăţat de massmedia, a întâmpinat mari reticenţe din partea colegilor de breaslă din cauza viziunii sale socialiste. A fost profesor din 1971 până în 1996 la Universitatea din Bielefeld, unde a întemeiat de altminteri Facultatea de Istorie. A fost docent invitat în centre din Harvard, Princeton şi Standford. În 2008 Hans-Ulrich Wehler şi-a terminat Opus magnus, cele cinci volume din Deutsche Gesellschaftgeschichte (Istoria societăţii germane), acoperind intervalul 1771-1991 din trecutul nemţilor. Principala obiecţie pe care lucrarea a întâmpinat-o din partea criticilor e că Wehler privilegiază structurile economico-sociale în locul oamenilor, autorul împărtăşind premisa că istoria nu e făcută atât de personlităţi, cât de tipare impersonale a căror forţă ghidează destinul popoarelor. Nuanţa aduce izbitor cu interpertarea marxistă a istoriei, de unde şi reticenţele altor specilişti contemporani.