Philip Roth încearcă să nu mai scrie

Deja în octombrie 2012, romancierul american Philip Roth, tradus şi la noi cu numeroase romane, declara: „Am decis să termin cu romanul. I-am dedicat întreaga viaţă. L-am studiat, l-am predat, l-am scris şi l-am citit. Excluzând orice altceva. Destul! Nu mă mai încearcă acelaşi fanatism de a scrie ca înainte. Ideea de a mă confrunta din nou cu pagina albă mi se pare imposibilă”. Recent, la 81 de ani, Roth a repetat declaraţia într-o emisiune la BBC, adăugând: „Aceasta e ultima mea apariţie televizată. Ultima mea, absolut ultima, apariţie publică”. Ce-i mai rămâne de făcut marelui romancier este, spune tot el, să se obişnuiască a nu face nimic. Toţi cititorii lui s-ar bucura dacă n-ar reuşi.


Emulii lui Tolkien

Nu numai autorii de banale Fantasy continuă spiritul literaturii lui Tolkien, dar şi francezul Frédéric Werst, autorul seriei Ward, ajunsă la volumul trei, şi care conţine atât o mitologie livrescă de tip mesopotamian, cât şi o limbă pe de-a-ntregul inventată, cu dicţionar aferent. Problema unor astfel de limbi este însă gramatica, nu lexicul, care se inventează mai uşor. Werst îl critică pe Tolkien pentru obsesia lui pentru limbile nordice şi pentru că ar fi lăsat să se înţeleagă o preferinţă pentru rasa albă şi blondă, ceea ce, pricepeţi dv. ce semnifică. Doar că nu toţi elfii lui Tolkien sunt blonzi şi nici toţi metecii, răi. Ca să nu spunem că sonorităţile limbii lui Werst duc cu gândul la arabă. Şi apoi, Tolkien a fost, înainte de toate, un lingvist excepţional, ceea ce nu se poate spune despre Werst.


Arsène Lupin, gentleman cambrioleur

Am mai scris în această pagină despre căderea în domeniul public a operelor lui Maurice Leblanc, de la naşterea căruia se împlinesc zilele acestea 150 de ani, autor al unui hoţ la fel de celebru ca detectivul Sherlock Holmes, contemporanul lui de peste Canalul Mânecii. În biblioteca părinţilor sau bunicilor noştri, romanele lui Leblanc se aflau la loc de cinste. Cu ocazia expoziţiei de la Petit Palais „Paris 1900”, zilele de 24-25 mai au fost consacrate simpaticului personaj al romanelor lui Leblanc. Au fost prezenţi nepoata scriitorului şi biograful lui, Jacques Derouard.


Bunul cel mai preţios

Într-un scurt interviu acordat hebdomadarului francez „Le Point” din 22 mai, cunoscutul autor islandez de romane poliţiste, Arnaldur Indridason, îşi explică interesul pentru un vechi manuscris islandez, căruia i-a consacrat romanul „Cartea regelui”: „Am vrut să reamintesc cititorilor mei care este bunul nostru cel mai preţios, subliniind că el nu este evaluat în bani, ci în cărţi. E vorba de cultura noastră literară. În ceea ce povestesc în roman, această cultură se cristalizează în cel mai valoros manuscris pe care îl avem, „Cartea regelui”, care conţine poemele „Edda”. E un manuscris pe pergament unsuros şi fără interes ca atare, dar care conţine un tezaur cultural de o incomparabilă valoare, întreaga moştenire a vechii tradiţii narative nordice şi germanice. Adevărat monument al literaturii lumii. Am vrut totodată să le reamintesc cititorilor mei că nu suntem un popor de bancheri, ci unul care iubeşte cărţile.” Oare de câte ori trebuie să repetăm că un popor posedă bogăţii mai însemnate decât avuţia materială şi că literatura face parte din ele? Apa trece, pietrele rămân e un proverb cât se poate de înţelept şi de actual. Mai e nevoie să spunem ce e apa şi ce sunt pietrele?


Impura „Marseillaise“

Sub acest titlu, „Le Nouvel Observateur” din 22-28 mai publică un articol despre istoria imnului naţional al Franţei, respectat atât de dreapta, cât şi de stânga politică, în ciuda unor critici aduse în decursul timpului conţinutului versurilor şi nu de oricine, ci de un Hippolyte Taine sau de un Jean Jaurès. „Sang impur! Cu ce drept Revoluţia vestejea prin această expresie înjositoare şi barbară toate popoarele şi pe toţi oamenii care o combăteau?”, se întreba acesta din urmă. Xenofob şi rasist, spune un comentator actual despre textul imnului. Pe de altă parte, când era preşedinte, Sarkozy a impus o lege care să pedepsească lipsa de respect faţă de „Marseillaise”, decretată imn naţional în 1879, la 107 ani după ce Rouget de Lisle a compus o parte a textului şi muzica, în scopul de a-i încuraja pe soldaţii Armatei Rinului care îi înfruntau la Strasbourg pe cei ai lui Leopold II, Împăratul Sfântului Imperiu Romano-Germanic şi frate al Mariei Antoaneta. Adversar al lui Robespierre, Lisle a fost arestat de iacobini, eliberat, arestat din nou pentru datorii în timpul lui Ludovic XVIII şi mort în 1836, la 76 de ani. Se ştie că şi imnul nostru i-a prilejuit lui Mihai Zamfir o critică ascuţită a textului, reflectând spiritul poetic al epocii în care a fost scris, atât de diferit de al epocii noastre.