Cântecul maimuţelor
În „L’Obs”, un mic dosar despre limbajul animal în urma unor recente studii de specialitate. Încă din anii 1960, soţii Gardner au învăţat-o pe Washoe, o femelă maimuţă, limbajul semnelor. În deceniul următor, psihologul american Gordon Gallup a reuşit s-o facă pe Sarah, o femelă de cimpanzeu, să claseze corect un set de fotografii în funcţie de ce reprezentau, oameni sau maimuţe. Mai de curând, o echipă de la o universitate din Franţa a descoperit că babuinii pot învăţa pe computer scrierea câtorva sute (!) de cuvinte englezeşti compuse din patru litere şi pot totodată, când li se prezintă un cuvânt nou, să remarce dacă e scris corect sau nu. Articolul din revista franceză se referă la concluziile unui studiu al zoologistei americane Esther Clarke de la Universitatea Santa Clarita din California, care a pus în evidenţă faptul că vocalizele gibonilor pot fi descifrate ca aparţinând unui proto-limbaj. Fraze lungi, modulate şi ritmate, care durează de la zece minute la o oră, prin intermediul cărora gibonii îşi transmit mesaje complexe, de avertisment, mai ales, cum ar fi: „Îndepărtează-te de ramurile joase, căci s-ar putea ca acolo să se ascundă un şarpe”. Interesat de experienţele colegei sale, un informatician de la universitatea Wisconsin, autor al unui algoritm capabil să studieze cântecul păsărilor, l-a aplicat la „cântecul” gibonilor. Michael Cohen este cel care a descoperit o gramatică şi un proto-limbaj al gibonilor, comparâmdu-l cu acela al primelor hominide, aproape la fel de evoluat ca al unui copil de 8 ani.
Istoria corpului uman
Biologul american Daniel Lieberman, profesor la Harvard, a publicat o carte cu titlul de mai sus. Teza lui este că omul are, în linii mari, acelaşi corp din paleolitic, când vâna ca să se hrănească, obligat să parcurgă pe jos distanţe mari şi să facă faţă provocărilor unei naturi sălbatice şi lipsei oricăror alte mijloace de deplasare. Astăzi, când toate aceste condiţii externe s-au schimbat, corpul uman nu pare a se fi adaptat ca lumea, suferind de diverse boli a căror cauză primă este tocmai inadaptarea. Practic, susţine Lieberman, bolile care ne afectează creierul, ochii, inima şi arterele, scheletul, aparatul digestiv, aparatul reproductiv, aşadar, întregul corp, se explică prin evoluţia incompletă a acestuia, deşi mediul, tipul de hrană, totul s-a schimbat radical din paleolitic încoace. Soluţiile? Unele tipic americane, importate şi în Europa de o bună bucată de vreme: jogging-ul, trasul la fiare, ora de gim, hrana bio, farmacia naturistă şi restul.
Rywka Lipszyk şi Anna Frank
Între 3 octombrie 1943 şi 12 aprilie 1944, în ghetoul de la Lodz, Polonia, Rywka Lipszyk, o fată de 14 ani, a ţinut un jurnal, în poloneză, pe un caiet de şcoală. Spre deosebire de Anna Frank, născută în acelaşi an cu ea, şi cu care e posibil să se fi întâlnit în lagărul de la Bergen-Belsen, unde Anna Frank a murit în februarie 1945, Rywka a luat cu ea caietul când a fost deportată cu toată familia la Auschwitz, unde l-a îngropat, când a fost mutată. A fost considerată moartă şi ea, tot la Bergen-Belsen, dar numele îi apare pe o listă de deţinuţi spitalizaţi în iulie 1945 la Niendorf, după eliberarea din lagăr. Apoi, urma i se pierde definitiv. Nu i se cunoaşte nici o fotografie. Jurnalul îşi are soarta lui. O femeie medic, sovietică, îl dezgroapă din întâmplare în primăvara lui 1945 lângă ruinele crematoriului de la Auschwitz. Timp de cincizeci de ani, caietul rămâne în biblioteca femeii, la Moscova, unde, în 1995, o nepoată trăind la San Fracisco îl descoperă după moartea bunicii ei. E nevoie de alţi 13 ani pentru ca nepoata să convingă Centrul Holocaustului din California de nord să-i acorde atenţie şi de alţi 20 ca să fie tipărit simultan în SUA şi Franţa. „Le Point”, din care preluăm aceste informaţii, publică un scurt fragment.
Booba, violent şi obscen
Iubitorii de rap ştiu, cu siguranţă, cine e Booba. Cu peste două milioane de albume vândute, e socotit de David Caviglioli, în „L’Obs”, „le caïd du rap français”. Textele lui sunt extrem de „crude”. Abundă în obscenităţi şi violenţe. Plac nu numai tinerilor îndrăgostiţi de o astfel de muzică, dar şi unor intelectuali care se pretind subţiri. De pildă, editorialistului hebdomadarului „Le Monde des Livres”, Jean Birnbaum, care îl compară cu… Léon Bloy. Birnbaum declară: „Booba face parte din autorii mei de referinţă. E adevărat că pare un pic ridicol să spun că îi iubesc pe Barthes, Bernanos şi Booba. Dar pentru mine e important. L-am ascultat sute de ore, l-am plagiat uneori”. O cunoscută plasticiană, Safia Bahmed-Schwarţz, merge mai departe: „Pentru mine, (Booba) este un amestec de Johny Hallyday, Nietzsche şi Woody Allen”. În definitiv, Booba ţine de o contracultură la modă astăzi în toată lumea, cu atât mai surprinzătoare în Franţa, unde elitele şi-au impus mai mereu gustul. Dincolo de talentul lui incontestabil de muzician, ca textier, Booba e autorul unei „proze” aşazicând poetice, în fond triviale şi stupid provocatoare, de felul celei care a ieşit pe piaţa românească imediat după 1989. O combinaţie de avangardism istoric şi de vulgaritate modernă, în care aleatoriul lexical joacă un rol însemnat.
Din nou, despre umanioare
De la o vreme, apar în presa franceză tot mai multe şi mai interesante articole sau studii academice referitoare la necesitatea reintroducerii limbilor clasice în programele şcolare. Necesitate, legată de reforma şcolii. Unul din cele mai substanţiale este acela semnat de Jean-Michel Blanquer în „Le Point” şi intitulat neechivoc Umanioarele, viitorul umanităţii. Autorul începe prin a susţine că „dezvoltarea tehnologică şi globalizarea conduc la o uniformizare care a determinat, la rândul ei, actualul recul identitar şi fundamentalist”. Antidotul? Umanioarele. Regresul studiilor clasice în a doua jumătate a secolului XX e responsabil nemijlocit de regresul umanismului. Trei au fost erorile de optică ale reformatorilor şcolii din aceeaşi perioadă. Mai întâi, considerarea culturii clasice drept elitiste, motiv al evacuării studiului ei din colegii. Un experiment reuşit de la un colegiu din Creteil, unde învaţă copii din medii sărace şi proveniţi din imigraţie, având ca obiect latina, contrazice ideea preconcepută cu pricina. Apoi, ideea că educaţia bazată pe umanioare ar fi dovadă de paseism. Părerea lui Blanquer este că, din contra, ele ne învaţă să „citim” prezentul şi să ne pregătim pentru viitor. „(Umanioarele) ne permit să vedem limpede ceea ce ne adună mai degrabă decât ceea ce ne desparte în jurul bazinului mediteraneean”, scrie Blanquer. A treia idee greşită este că studiul clasicităţilor ar fi inutil. Uitarea noţiunilor de drept roman face ca actualele legi comunitare să nu mai datoreze nimic raţiunii şi, totul, puterii. Concluzia lui Blanquer este optimistă: „Noile umanioare sosesc”.
Teroare incultă
Este titlul unui articol din „Le Monde des Livres” consacrat ultimelor ravagii ale Statului Islamic la Hatra, supranumită Cetatea Soarelui, capitală a parţilor arsacizi, al căror imperiu îngloba părţi din Iranul şi din Irakul actual în secolele I şi II după Christos. Nici Traian, nici Septimiu Sever n-au putut-o cuceri. Considerată un simbol al victoriei Răsăritului asupra Apusului, Hatra adăpostea mormintele primilor profeţi ai Islamului. Cei care şi-au luat macabra sarcină sunt convinşi că se bat cu idoli străini, precum Mahomed. În realitate, distrug rădăcinile propriei culturi. Autoarea articolului susţine că nu e vorba de un război religios, ci de urmările tragice ale unei crase ignoranţe de care islamiştii radicali dau dovadă. Nici măcar nu pot invoca, precum la Mosul sau Nimrod, că e vorba de idoli ai unei religii diferite. Ignoranţa lor provine din incultură istorică şi artistică. Cine are urechi de auzit, să audă!
