Nici patrimoniul francez nu stă prea bine
Un dosar din revista „Le Point” din 27 martie relevă faptul că în programul electoral al nici unuia din candidaţii la primările din Franţa n-a figurat vreo referinţă la patrimoniu. Asta, în ciuda faptului că Franţa, care posedă mai multe monumente decât alte mari ţări, Germania sau Marea Britanie, de exemplu, a înscris pe listele de protecţie doar 44.000 de astfel de bunuri patrimoniale, mult mai puţine decât cele înscrise de Germania sau Marea Britanie. În plus, Ministerul Culturii alocă anual patrimoniului doar 4,3% din buget, faţă de aproape 50% când ministru era Malraux. Aproximativ 250 de biserici vechi urmează a fi demolate în anii ce vin. Metoda e aceeaşi ca şi la noi: sunt neglijate de autorităţile competente, vorba vine, lăsate adică să se părăduiască treptat şi apoi se ia decizia demolării, sub cuvânt că operaţia e mai ieftină decât renovarea. Locul e luat imediat de supérettes (magazine alimentare cu autoservire) sau de grandes surfaces (moluri, hypermarket). „Le Point” publică fotografia a numeroase astfel de crime contra memoriei umanităţii, înainte de a se produce, şi după aceea. Le revedeam cu ochii minţii pe cele publicate de Andrei Pippidi în „Dilema veche”. O altă temă este urîciunea noilor construcţii sau amenajări urbane. În fine, miile de panouri publicitare sau de circulaţie care „ascund” peisajul sau modifică perspectiva asupra unor monumente. Nu mai putem repeta vorba românească binecunoscută „ca la noi, la nimenea”.
Secretul domn James Ellroy
Autorul de romane poliţiste cel mai bine vândut, James Ellroy, trăieşte la Los Angeles, la poalele colinei Hollywood, retras din lume ca şi Kundera (vezi mai sus!), fără telefon mobil sau computer, scriind cu pixul, într-un birou cu luminator, la fel de întunecat ca şi polarele sale, având pe un perete fotografia dogului său iubit, a cărui moarte i-a „sfâşiat inima”. În dormitor, totuşi, o pânză excepţională a lui Caspar David Friedrich, „Călător contemplând o mare de nori”. Şi cam atât. După ce mama i-a fost asasinată când el avea 10 ani, Ellroy s-a apucat de băut şi de droguri, descoperind târziu în literatură o salvare. Romanele lui excelează printr-un umor negru şi printr-un comic aşijderea. Scriitorul n-a uitat niciodată asasinarea mamei lui în noaptea dintre 21 şi 22 iunie 1958, în cartierul El Monte din Los Angeles, făcând din ea figura centrală `n numeroase ficţiuni.
A murit Jacques Le Goff
Cel mai mare istoric medievalist francez, tradus şi la noi încă de pe vremea Editurii Univers, pusă pe picioare de Romul Munteanu în anii 1970, Jacques Le Goff, a încetat din viaţă la 1 aprilie, în vârstă de 90 de ani. Se poate spune că studiile lui au schimbat imaginea Evului Mediu, pe care tradiţia renascentistă îl socotea întunecat. Deja în 1964, cu „Civilizaţia Occidentului medieval”, Le Goff a oferit o strălucită imagine a vieţii din asprul debut al istoriei propriu-vorbind europene. Format la Şcoala „Analelor”, după titlul revistei fondate în 1929 de Max Bloch şi Lucien Febvre, Le Goff nu s-a mărginit să reducă tabloul istoric la documente, ci l-a însoţit de relatarea evenimentelor şi de descrierea mentalităţilor pe care Georges Duby şi ceilalţi de la „Anale” le condamnaseră la tăcere. În necrologul pe care i-l consacră în „Le Monde” din 3 aprilie, Umberto Eco se declară un admirator tocmai al talentului de povestitor al marelui istoric francez. În amintirile sale, acesta recunoaşte a-şi datora pasiunea pentru Evul Mediu lui Walter Scott şi romanului său, pe care toţi l-am citit în adolescenţă, Ivanhoe. O mai ţineţi minte pe Rebecca?
Kundera şi insignifianţa
Sărbătoarea insignifianţei se intitulează recenta carte a lui Milan Kundera, prozatorul ceh refugiat la Paris după intervenţia sovietică din 1968, tradus în română cu întreaga operă, laureat al Marelui Premiu „Ovidius” al Festivalului „Zile şi Nopţi de Literatură de la Neptun” în 2011. Kundera, în vârstă de 85 de ani, n-a mai publicat nici o carte de ani buni. Nu s-a mai arătat în lume, n-a acordat interviuri, nu răspunde la telefon şi nu are adresă de mail. Cartea recentă pleacă de la o afirmaţie a lui Hegel: „Numai de la înălţimea unei infinite bune dispoziţii poţi observa, la picioarele tale, eterna prostie omenească şi poţi râde de ea”. Cartea aparţine unei specii numite sotie (la origine o piesă de teatru jucată de proşti), cultivate ulterior de prozatori ca Gide şi alţii, cu subiecte derizorii, amuzante şi frivole, neserioase şi comice, pe scurt, insignifiante. „Insignifianţa este, prietene, esenţa existenţei. Respiră insignifianţa care ne înconjoară, ea e cheia înţelepciunii şi a bunei dispoziţii”, scrie Kundera.
De ce nu are succes romanul poliţist în Israel
Se pare că nu doar în România, dar şi în alte ţări, romanul poliţist nu prea are succes de piaţă. De exemplu în Israel, dacă e să-l credem pe Dror Mishani, profesor de literatură poliţistă la o universitate din Israel şi autor al unui extraordinar roman poliţist tradus în numeroase limbi. Într-un interviu din „Le Nouvel Observateur” de la începutul lui aprilie, Dror oferă câteva explicaţii acestui dezinteres totuşi neobişnuit, dat fiind că nici traducerile nu abundă. Abia câte un Sherlock Holmes sau Maigret. Dror afirmă a nu fi pus niciodată piciorul într-un kiboutz. A crescut într-o mahala a Tel Avivului, cu o populaţie de 200.000 de locuitori, care nu e reprezentată nicicum în literatura israeliană. „Iată ce poate face romanul poliţist: poate pune în lumină acele zone invizibile ale societăţii israeliene cărora literatura nu le-a făcut până astăzi credit”. Încheie Dror: „Nu suntem un stat occidental; facem parte din Orientul Mijlociu. Bunicul meu venea de la Alep şi adora acest oraş; bunica era născută la Beyrouth. Ambii se stabiliseră la Ierusalim. Ca să trăim în pace cu vecinii noştri, nu e destul să oprim colonizarea teritoriilor, trebuie să ne percepem altfel pe noi înşine”. „
Iarăşi despre limitele vieţii private
Actriţa franceză Julie Gayet, suspectată de o relaţie cu preşedintele Hollande, care a condus la despărţirea acestuia de Valérie Trierweiller, o vreme, prima doamnă a Franţei, a dat în judecată revista „Closer”, care a dezvăluit toată picanta istorie, solicitând 50.000 de euro despăgubiri morale. Ca şi alte persoane publice, Julie a invocat atingerea vieţii private. Tribunalul corecţional a redus suma la 15.000, declarând că sumele nu se măsoară nici în raport cu gravitatea faptei, nici în raport cu cifra de afaceri a editurii. Dar în raport cu ce anume? Mister. Nici publicarea în mai multe reviste a comunicatului cerută de Julie n-a fost acceptată. Abia o treime din prima pagină din „Closer” va conţine comunicatul. Justiţia franceză o cam scaldă. Nu e singura.
