Intelectualii de stânga şi khmerii roşii
După filmul şi cartea lui Panth despre călăul cambodgian Duch, iată, Pierre Emmanuel Dauzat publică la Bayard Holocaustul obişnuit, o extraordinară analiză a atitudinii stângii franceze faţă de ororile regimului khmerilor roşii din a doua jumătate a anilor 1970. Ca şi cum complicitatea ideologică şi politică din anii 1950- 1960 cu Fidel Castro n-ar fi fost suficient de compromiţătoare, intelectualii francezi au ţinut cu orice chip să ia partea asasinilor de la Phnom Penh. În paginile ziarului „Le Monde” ori a hebdomadarului „Le Nouvel Observateur”, ca să nu mai vorbim de „L’Humanité”, Jean Lacouture, Alain Badiou, Pierre-Vidal Naquet, Bernard-Henri Lévy considerau în revoluţia khmerilor roşii o ilustrare a ideilor lor năuce despre inevitabila şi dezirabila prăbuşire a democraţiilor europene. „Kampucia va învinge!”, prorocea Badiou chiar şi când vietnamezii puneau capăt regimului de la Phnom Penh, acuzându-i pe aceştia din urmă de a aplica poporului frate şi vecin „soluţia finală”. Lingvistul american Noam Chomski, despre ale cărui delirante opinii politice am mai scris la rubrica noastră, îi acuza de a fi provocat genocidul pe… imperialiştii americani. Cu una sau două excepţii, intelectualii cu pricina nu şi-au recunoscut niciodată eroarea, nu numai negând până în ziua de azi şi în pofida mărturiilor acumulate genocidul, dar continuând a vedea în maoismul care îl inspirase şi în crimele khmerilor roşii cea mai minunată dovadă de umanism comunist. Şi când te gândeşti că Badiou otrăveşte încă astăzi minţile a sute de studenţi francezi ori străini, sub privirile îngăduitoare ale aceleiaşi stângi universitare de la Sorbona, în amfiteatrele căreia Pol Pot, Duch şi ceilalţi asasini cambodgieni au învăţat alfabetul genocidului.
Biografii
Cinci biografii au apărut în acelaşi timp în Franţa. La Festivalul de la Nîmes de anul acesta, revista „Le Point” a atribuit un premiu biografiei consacrate de Philippe Mesnard lui Carlo Levi intitulată A trecut un martor. E vorba de cunoscutul supravieţuitor al lagărelor naziste, care a publicat nenumărate mărturii legate de oribila experienţă, capabil, cu toate acestea, de o privire rece şi obiectivă, ca şi de imaginaţie literară, ceea ce l-a expus criticilor şi chiar contestă rilor. Stéphane Guégan scrie despre Théophile Gautier, Geneviève Haroche-Bouzinac despre pictoriţa Louise Elisabeth Vigée Le Brun, Henri Godard despre Céline şi Pierre Maraval despre Constantin cel Mare. E şi asta o modă. Ca oricare alta.
Wikipedia: pro şi contra
„Le Monde”din 14 ianuarie consacră două pagini ale suplimentului său săptămânal de cultură site-ului Wikipedia. Veritabilă enciclopedie pe net, al cincilea site ca număr de „vizite”, după Google, Yahoo!, YouTube şi Facebook, Wikipedia are traduceri în aproape 300 de limbi şi idiomuri regionale. Deosebirea de celelalte site-uri menţionate constă în faptul că numai 95 de persoane sunt salariate, restul fiind voluntari, ceea ce reprezintă un mic procent din bugetul celorlalte site-uri, care plătesc mii de salarii, cheltuind sute de milioane de dolari (Wikipedia, nici 8), inclusiv pe marketing. Comentatorul ziarului francez se întreabă în ce constă succesul Wikipediei, lansată în ianuarie 2001, în condiţiile în care ea nu respectă nici un model economic. Wikipedia se ghidează după principiul copyleft, care autorizează, spre deosebire de copyright, atât libertatea de difuzare, cât şi aceea de modificare a textelor. „Logica bazarului”, cum a numit-o Eric Raymond în 1999 în cartea sa Catedrala şi bazarul: operă în permanentă mişcare, ca un bazar, nu una structurată, ca o catedrală. Utilitatea tipului de enciclopedie ilustrat de Wikipedia nu mai trebuie demonstrat. O fac cu prisosinţă cei care accesează site-ul, peste 20 de milioane. Obiecţiile sunt, la rândul lor, numeroase şi întemeiate. Prima şi cea mai importantă este lipsa de spirit critic a informaţiei. Fiecare colaborator pune pe site ce crede de cuviinţă şi cel din urmă are dreptate, până la următorul intervenient, cum remarcă un critic al Wikipediei. Bibliografia e haotică şi neierarhizată. Multe informaţii sunt false. Cărţile de pe Wikipedia sunt „corectate” adesea, fără, fireşte(!), consultarea autorilor. Rémi Mathis, preşedintele Wikimédia France, contraatacă: „Cei care ne cenzurează ar face mai bine să ne ajute să ameliorăm site-ul”. Problema e aceea de a şti dacă, dat fiind felul de funcţionare a siteului, Wikipedia poate fi adusă la standarde ştiinţifice.
Iarăşi despre ortografia franceză
Piatră de moară atârnată de gâtul celor care învaţă să scrie, ortografia franceză dă loc unor permanente încercări de modificare. Unele rezonabile, altele, nu. În categoria din urmă se înscriu recentele recomandări ale Inspectoratului General al Educaţiei Naţionale, care nu par să aibă alt scop decât acela al simplificării ortografiei, prin înlăturarea unor accente circonflexe, a unor cratime şi a unor consoane duble. Nici măcar în toate cazurile. Alte tentative similare porneau de la un principiu, nu de la, să zicem, o practică, precum aceasta din urmă. Academia n-a acceptat mai nimic din ce s-a propus, fie şi când a fost vorba de principii, aşa că e sigur că nu va accepta nici propunerea inspectorilor din Ministerul Educaţiei. Ortografia franceză este una din cele mai conservatoare, în primul rând din cauza caracterului ei esenţial etimologic. Ortografia română ori aceea italiană, ca să rămânem la limbi romanice, sunt, ele, în foarte mare măsură, fonetice: unui sunet îi corespunde o literă. Opoziţia faţă de orice schimbare are, în cazul ortografiei franceze, justificarea că trebuie păstrat aspectul „grafic” al limbii ca o mărturie a originii şi evoluţiei cuvintelor. Dicţionarele folosesc la nevoie aşa-numita transcriere fonetică pentru a indica cititorilor cum trebuie pronunţat un cuvânt sau altul. În cazul românei, deosebirea dintre aspectul ortografic normal al unui cuvânt şi transcrierea lui fonetică este de obicei minimă. În cazul ortografiei franceze, transcrierea face de nerecunoscut cuvântul. Chiar şi pentru un străin, deosebirea constituie un şoc. Ideea inspectorilor are, probabil, drept sursă ortografia mail-urilor, care sacrifică diacriticele, nu foarte multe în română, dar esenţiale în franceză. Şi, la urma urmei, de ce am contribui la reducerea efortului elevilor, când e vorba de un lucru atât de important precum cultura limbii lor materne?
Camus şi contemporanii săi
În Algeria a apărut recent o carte despre Camus: Ultimele zile de viaţă ale lui Albert Camus. Autor este José Lenzini. Cele mai interesante pagini evocă adversităţile, nu o dată prosteşti, de care scriitorul a avut parte. Se poate spune că sa bucurat de antipatia multor contemporani ai săi, destule, din cauza invidiei stârnite de Nobelul din 1957, fie de natură ideologică, Sartre şi Francis Jeanson, care îl acuzau de moliciune în ideile lui de stânga, fie de natură general intelectuală, Pascal Pia, care îi considera umanismul „demodat”. Părerea biografului actual este că algerianul de origine modestă, fiu al unei femei analfabete, n-a fost niciodată cu adevărat acceptat de elitele pariziene din Saint- Germain-des-Près, cartierul şic al intelectualităţii din epocă. Lenzini dresează o lungă listă de intelectuali, de la Edgar Morin la Alain Finkielkraut, atacaţi sistematic în timpul vieţii de nulităţi invidioase, îndeosebi academice. Partea proastă, conchide Lenzini, este lipsa de substanţă a acestor atacuri, unele pur personale, ca şi lipsa de autoritate intelectuală a majorităţii atacatorilor. Nu e semnificativ şi deprimant să citeşti sub pana unui astăzi complet necunoscut Bernard Frank despre „insignifianţa” lui Camus ca filosof şi scriitor?
Surâsul călăului
Rithy Panh este un supravieţuitor al regimului lui Pol Pot (1975- 1979). Avea treisprezece ani când a început teroarea. A scăpat cu viaţă. Printre puţinii dintre cei internaţi în lagăre de reeducare. A făcut un film pe tema atrocităţilor khmerilor roşii şi, împreună cu romancierul francez Cristophe Bataille, a scris o carte. Între altele, a avut o discuţie cu unul dintre cei mai teribili torţionari ai vremii, comandantul centrului de deţinere S-21, unde au fost torturaţi şi ucişi zeci de mii de cambodgieni, Duch, pe numele lui de călău, un fost învăţător de matematică, iubitor al literaturii franceze, şi care, înainte de a-şi lua în serios meseria de călău, le recita elevilor săi din Alfred de Vigny sau le vorbea entuziast despre Leonardo da Vinci. După căderea regimului, s-a ascuns, convertindu-se la creştinism şi participând la viaţa unor asociaţii caritabile. Descoperit, după decenii, a fost judecat şi condamnat. Şi-a păstrat surâsul sinistru de călău, nu numai în boxa tribunalului, dar şi în interviul pe care i l-a luat Rithy Panh. I-a spus lui Panh un lucru îngrozitor: „Sub regimul lui Pol Pot, domnule Panh, aţi fi putut să fiţi în locul meu, ca un bun director al centrului S-21”!
