Inventivul Ev Mediu
Istoricul italian Chiara Frugoni a scris o carte despre invenţiile medievale. Nu puţine şi mai deloc cunoscute de moderni, care au aroganţa propriilor invenţii, acestea aparţin tuturor domeniilor şi merg de la nasturi şi furculiţă la ochelari şi la „implementarea” cifrelor arabe. Şi, dacă tot n-a trecut mult timp de la Crăciun, să menţionăm faptul că autoarea cărţii Evul Mediu pe vârful nasului îi găseşte lui Moş Crăciun o origine medievală. El ar fi un urmaş al Sfântului Nicolae pe care reclama de la Coca-Cola l-a dezbrăcat de rasa călugărească şi l-a împopoţonat în costumul roşu cu căciulă de blană, rotunjindu-i şi îmbujorându-i obrajii palizi şi supţi de pe urma postului, ai predecesorului, totul după gustul american contemporan. Lăsăm la o parte detaliul că actualul Moş Crăciun poartă costumul cu pricina cu mult înainte de a exista Coca-Cola. Presupunem că alte observaţii ale Chiarei Frugoni sunt valabile, dat fiind faptul că traducerea franceză e prefaţată de Jacques Le Goff, cel mai mare specialist în Evul Mediu timpuriu, ceea ce constituie o poliţă de asigurare ştiinţifică demnă de luat în considerare. Să ne amintim că în tradiţia românească Sfântul Nicolae este cel care le înzestrează pe miresele sărace şi, în general, cel care aduce daruri, ceea ce îl apropie de Moş Crăciun. Prima naraţiune din istoria literaturii noastre este despre Sfântul Nicolae şi apare în Jitiile, adică, Vieţile, aşezate de Varlaam la sfârşitul Cazaniei lui de la mijlocul secolului XVII. Sfântul Nicolae este şi la mitropolitul român cel care face daruri.
Aforismele lui Karl Kraus
Cunoscut la noi doar germaniştilor sau specialiştilor în filosofia culturii, vienezul Karl Kraus (1874-1936) a fost un scriitor şi jurnalist ale cărui judecăţi fulgurante pe tema spiritului filistin făceau legea morală în Austria din la belle époque. În revista „Torţa”, pe care la un moment dat o va scrie aproape singur, Kraus lua în derâdere viaţa intelectuală a vremii, fără menajamente. Toată lumea îl ura pentru limba lui drăcească, toată lumea îl citea cu sfinţenie. Aforismele, o dată adunate în volum, în 1909, sub titlul Ziceri şi Contra- Ziceri, şi rareori reeditate după aceea, erau teribile în laconismul lor expresiv. Vienezii au avut o anumită predilecţie pentru gen, de vreme ce şi Ludwig Wittgenstein, mai tânăr cu un sfert de secol decât Kraus, a scris unele care vor deveni la fel de celebre ca şi ale acestuia.
A dispărut un mare librar
Bibliofilii din întreaga lume cunosc librăria Shakespeare and Company de pe malul stâng al Senei, în dreptul bisericii Notre-Dame din Paris. Au frecventat-o, din 1951, când a fost înfiinţată, şi până azi, Henry Miller, Anaïs Nin, Samuel Beckett, Allen Ginsberg, Lawrence Durrell, William Burroughs, James Baldwin şi atâţia alţii. Old fashion, librăria din vecinătatea Sorbonei nu este doar un loc de unde poţi să cumperi cărţi sau, eventual, să le furi (10-15% pierderi „calculate”), ci şi unul de întâlnire şi discuţie, ştiut prea bine scriitorilor şi iubitorilor de carte. Aspectul este dintotdeauna unul de cafarnaum, mobilă veche uzată, fotolii de piele roasă, un pian etern dezacordat, stive de cărţi până în tavan, mai ales la etaj. Ceea ce nu ştiu mulţi este că patronul librăriei era până deunăzi, când s-a retras din viaţă, la fel de discret precum trăise până la 98 de ani, un domn de modă veche, George Whitman. Fără altă legătură decât numele cu poetul american al Firelor de iarbă, după cum ne spune Pierre Assouline într-un număr din „Le Monde des Livres” de la sfârşitul lunii decembrie şi de la care am şi aflat de moartea celui mai faimos librar al Franţei. Domnul Whitman a ieşit din scenă în momentul în care cea mai mare librărie din lume, Amazon, este una online, dirijată de nişte manageri abili, nici unul din ei nefiind, tot Assouline dixit, librar. Ce-ar mai fi de zis? Poate că se potriveşte vorba poetului: „Viitorul şi trecutul/ Sunt a lumii două feţe”.
Godard, Mauriac şi eu
Sub acest titlu „Le Nouvel Observateur” publică în ultimul său număr din 2011 o recenzie la romanul transparent autobiografic al Annei Wiazemsky, soţia lui Jean-Luc Godard. Anne are 19 ani când se îndrăgosteşte de regizorul de film cu şaptesprezece ani mai în vârstă decât ea şi deja celebru. I-a văzut toate filmele. Îşi ia inima în dinţi şi îi scrie câteva rânduri, pe adresa revistei „Cinéma”, căci alta nu ştia. Se căsătoresc în secret, Anne fiind încă minoră, majoratul presupunând în Franţa epocii 21 de ani, spre disperarea familiei fetei, catolică, mare burghezie, în vreme ce Godard era maoist, divorţat de o actriţă celebră şi curtând în văzul lumii o cântăreaţă la fel de celebră. Peste toate, Anne e şi nepoata lui François Mauriac, gaulist convins, colaborator la „Le Figaro” cu articole foarte aspre la adresa stângii. Cartea e povestea emoţionantă a unei iubiri care biruie toate obstacolele. Are prea puţină importanţă că personajele sunt Truffaut, Bertolucci, Sollers, Antoine Gallimard sau Jeanne Moreau.
Roland Barthes, redivivus ?
Aproape uitat în deceniile din urmă, contestat din toate părţile, corifeul Noii Critici din anii ’50-60 este redescoperit de curând de generaţia actuală de critici şi editori. Între reeditări se află şi faimosul lui studiu „S/Z” despre nuvela „Sarrazine” a lui Balzac, greu de descifrat şi acum patruzeci de ani când semiotica făcea furori, ca să nu mai vorbim de epoca actuală atât de ostilă codificării discursului critic. Au apărut şi câteva studii despre Barthes. Unul din ele, Prostia lui Barthes (nu luaţi titlul à la lettre!), al lui Claude Coste, pleacă de la mărturisirea lui Barthes însuşi că e prost în sensul de a nu avea nici inteligenţă literară, nici ştiinţifică, nici politică, nici practică… Cochetărie, desigur, anti-enciclopedică. Studiul lui Coste ne aduce aminte, între altele, de vremea polemicii purtate de Barthes cu profesorul Raymond Picard şi de pamfletul acestuia intitulat, fără semn de întrebare, Noua critică sau noua impostură din 1965 ca şi de altele în care Barthes era făcut praf într-o manieră cât se poate de doctoral-sorbonardă. În anii ’60 tinerii critici români nu ezitau să ia partea Noii Critici. Nu suntem deloc siguri că, recitind azi polemicile de ieri, am adopta aceeaşi poziţie. Încercarea ar merita făcută. Claude Coste, mare fan al lui Barthes, căruia i-a editat sistematic seminariile şi cursurile la Seuil, n-are, el, nici un interes s-o facă. Poate o face Al.Călinescu! Aproape că îi garantăm succesul în capitala Franţei.
Robbe-Grillet şi Soljeniţîn
Două revoluţii literare faţă-n faţă: una la Paris, alta la Moscova. 1960: Raymond Queneau permite unor tineri scriitori in spe să-i folosească prestigiul creând „l’Oulipo”, un acronim pentru numele compus al unei grupări interesate de literatura potenţială a viitorului. Foarte curând după aceea, un inginer agronom necunoscut publică un pamflet contra lui… Balzac, intitulat „Pour un nouveau roman”. Inginerul agronom se numea Alain Robbe- Grillet, iar titlul pamfletului său de la Editions de Minuit consacră termenul de nouveau roman. Noii romancieri, publicaţi de aceeaşi casă de editură, sunt Claude Simon (laureat Nobel peste două decenii), Michel Butor, Robert Pinget, Nathalie Sarraute şi alţii. Marguerite Duras şi Beckett refuză să fie număraţi printre membrii grupării, ai cărei teoreticieni sunt Jean Ricardou şi Robbe-Grillet însuşi. Ideea noului roman este renunţarea la interpretarea realităţii în favoarea descrierii ei obiective şi cât se poate de minuţioase. Noul roman i-a îmbătat şi pe tinerii scriitori români din epocă. În cazul lor însă el reprezenta mai puţin o revoluţie literară pură şi mai mult o formă de evadare dintr-o realitate profund ideologizată. Lumea nu e comprehensibilă, pretindea Robbe- Grillet, ea este reificată iar romanele à la Balzac nu fac decât s-o înzestreze cu semnificaţii morale, sentimentale, politice, s-o umanizeze, cu alte cuvinte. „Metoda” de creaţie bizară rezultată din această concepţie şi care făcea noul roman aproape ilizibil era plăcută scriitorilor români tocmai pentru că le pemitea să elimine din ficţiune semnificaţiile ideologice. Oameni de stânga, unii apropiaţi de comunism, noii romancieri francezi n-aveau idee de forţa conservatoare pe care o reprezenta ideologia marxistă în literatura din fostele ţări comuniste şi nici de întrebuinţarea dată în acestea revoluţionarei lor metode de creaţie. La începutul aceloraşi ani va veni şi replica neaşteptată a romancierilor sovietici. Drumul drept îl arăta, cine altul decât Alexandr Soljeniţîn cu O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, romanul care a deschis ochii întregii lumi asupra gulagului şi care va fi urmat de celelalte romane „balzaciene” ale fostului zek. Omul îşi păstra dreptul de cetate în roman, de unde Robbe- Grillet et comp. îl alungau. Dintre cele două revoluţii, pe care s-o preferă m? Întrebare pur retorică.
