Academia lui Richelieu

Hélène Carrère d’Encausse, secretar perpetuu al Academiei Franceze, a publicat o carte despre istoria venerabilei instituţii, creată în 1635 de cardinalul Richelieu cu scopul de a atrage în jurul regelui elita intelectuală a Franţei. Cei dintâi membri au fost preoţi, militari, diplomaţi şi, abia după un timp, scriitori. Cultivarea limbii a reprezentat preocuparea principală de la început, dat fiind că franceza literară, adică scrisă, era uzuală doar în acte publice şi la Curte, deci şi în literatură, care nu era populară, în rest, vorbindu-se în idiomuri diverse şi necultivate. Apărarea limbii şi a ortografiei a rămas multe secole câmpul de bătălie al academicienilor. Chiar şi astăzi, în pofida faptului că limba nu se mai lasă dusă de nobilele mâini în direcţia socotită bună, ca şi în pofida desconsiderării ortografiei, Academia încearcă, dacă nu să-şi impună regulile, ca altădată, măcar să însoţească, e cuvântul autoarei cărţii, evoluţia limbii. Procesul de simplificare a ortografiei, pe care Academia şi l-a propus de mai multe ori, a eşuat de fiecare dată. Franceza rămâne cu ortografia cea mai îndepărtată de transcrierea fonetică din dicţionare. Ţine, altfel spus, la înfăţişarea ei dintotdeauna, prin respect faţă de o etimologie care continuă a-i aminti originile. Din punct de vedere istoric, Academia Franceză a cunoscut două sincope, în 1793 şi în 1940- 1945, când a fost salvată de la dizolvare de doi dintre membrii ei, abatele Morellet, care a ascuns la el acasă arhiva, cuprinzând Dicţionarul, ameninţată cu arderea de către revoluţionari, şi, respectiv, de către romancierul Georges Duhamel, care s-a opus cu autoritate subordonării ei regimului de la Vichy, iar la Eliberare a refuzat orice reglare de conturi avându-i în vedere pe acei membri care se compromiseseră în anii Ocupaţiei şi care îi afectau grav imaginea. 

Joyce contra Joyce

Mai este doar o lună de zile până când, la 13 ianuarie 2012, opera lui James Joyce va intra în domeniul public, 70 de ani după moartea autorului lui Ulise (1882-1941). Editorii, criticii, universitarii şi simplii iubitori ai operei marelui scriitor irlandez răsuflă uşuraţi: Stephen Joyce, nepotul care deţine drepturile, nu le mai poate pune beţe în roate. Expresia din urmă este, cu siguranţă, prea blândă. Stephen a negociat fiecare traducere, editare sau citare a operei cu vigilenţa unui nebun, solicitând sume exorbitante, intervenind în colocvii cu insulte adresate participanţilor, făcând scandal şi tapaj de fiecare dată când undeva în lume cineva îi închina lui Joyce o manifestare, neobosit câine de pază al memoriei unui bunic pe care pretinde, nu numai a-l iubi ca nimeni altul, ceea ce e posibil, dar şi a fi singurul care îl cunoaşte cu adevărat, ceea ce e greu de acceptat. Ce este şi mai grav decât dificultăţile pe care Stephen le-a creat specialiştilor este faptul că a ascuns şi distrus o parte din corespondenţa excep- ţională a lui Joyce, nu în ultimul rând scrisorile către soţie, pe care le-a considerat pornografice, aşadar dăunătoare imaginii celui care le-a scris. Ca şi alte texte, despre care a spus că le va lua cu el în mormânt şi la care, din nefericire, nu se referă liberalizarea operei o dată cu intrarea ei în domeniul public. Termenul consacrat de o carte, apărută cu patru decenii în urmă, pentru moştenitorii drepturilor de autor de felul lui Stephen, era „Văduvele abuzive”. Pe atunci operele intrau în domeniul public după 50 de ani, aşa că beneficiare erau de obicei fostele neveste. Extinderea la 70 de ani a perioadei i-a adus în prim-plan pe urmaşii imediaţi sau pe nepoţi. Justiţia are, s-ar zice, o şi mai mare bătaie de cap cu aceştia, mai ales de când legea drepturilor de autor a devenit mai strictă şi mai cuprinzătoare. Mulţi dintre urmaşi nu stau pe gânduri între a alege câştigul material sau a permite retipărirea şi analiza operei pe care au moştenit-o. Stephen este un om bogat, la 80 de ani, de pe urma „muncii” (cunoscătorii lui Joyce ştiu că e cuvântul nimerit) unui bunic mereu în pană financiară. Trăieşte pe insula Ré, unde mult detestaţii „joyceni” promit, de bucurie că au scăpat de abuzurile lui, să-i ofere, pe 13 ianuarie, nici o zi mai târziu, un spectacol, arborând pancarte uriaşe pline de citate din opera lui Joyce, pentru care nu-i vor plăti, mai încape vorbă?, nici un ban.

Întoarcerea lui Michel Tournier

La 86 de ani şi după decenii de tăcere, iată, cel mai mare romancier francez contemporan, Michel Tournier, autor a şase capodopere, toate traduse în româneşte, acceptă să stea de vorbă cu un jurnalist. Rezultatul este o carte, intitulată Înaintez mascat. Tournier locuieşte la Choisel, într- o casă ţărănească tradiţională, retras din lume, ca un călugăr, unde a fost doar rareori vizitat de cunoscuţi. De exemplu, de preşedintele Mitterrand, care venea cu helicopterul, aterizând direct în grădina casei, unde rămânea câteva ore de vorbă cu scriitorul lui preferat. Surpriza cărţii e dublă. O dată, pentru mărturisirile privind propria viaţă personală asupra căreia Tournier a păstrat de obicei tăcere. Mărturiseşte, de pildă, că a avut două eşecuri importante în viaţă: picând examenul de agregare la philo şi ratând în dragoste. A doua surpriză este că, pe lângă puţinele romane publicate, cu o „zgârcenie” flaubertiană, există alte câteva care zac în sertarele scriitorului. Între ele, unul care reprezintă o primă versiune a romanului său cel mai original, Le Roi des Aulnes, sau altul pe care l-a scris călătorind cu metroul 9 din Paris, în cabina conductorului care îi era prieten. Şi mai este „Eva sau republica trupurilor”, alt roman de sertar, despre, să citeşti şi să nu crezi, atletele din fosta RDG. Pe nici unul nu are de gând să-l facă public. Dar chiar faptul că nu le-a ars şi că vorbeşte despre ele poate să ne facă să sperăm că le vom citi într-o bună zi.

Colectă pe internet

Artistul plastic chinez Ai Weiwei, autor al unor filme documentare, difuzate pe internet, a fost obligat de justiţia din ţara sa să plătească o uriaşă amendă (1,7 milioane de euro) pentru o pretinsă evaziune fiscală. Artistul, eliberat condiţionat din închisoare, n-a avut altă soluţie decât să scoată la vânzare casa părintească. Aceasta e clasificată ca monument de patrimoniu şi a aparţinut tatălui lui Ai Weiwei, un poet cunoscut în epoca lui Mao pentru poeziile lui despre libertate, care i-au atras ani grei de închisoare, fiind reabilitat după moartea dictatorului. În ajutorul artistului au sărit internauţii chinezi, care au strâns deja un milion de euro. Ai Weiwei a refuzat colecta, condiţionând-o de restituirea sumei, considerând-o un împrumut, dar internauţii n-au vrut să audă de aşa ceva şi au explicat că suma reprezintă preţul biletelor la filmele artistului.

Céline îl inspiră pe Tintin

Despre Tintin şi creatorul lui, România literară a mai scris, ca şi despre filmul recent al lui Spielberg. O idee ceva mai veche era că Céline, cu pamfletele lui antisemite, i-ar fi inspirat celebrului căpitan Haddock injuriile. În 2004, când Emile Brami a formulat ipoteza, într-o carte intitulată Céline, Hergé şi afacerea Hadock, toată lumea a considerat-o o glumă. Iată că o revistă publică o însemnare autografă a autorului lui Tintin în care putem citi, alături de numele lui Céline, câteva dintre expresiile bine ştiute ale acestuia referitoare la evrei din „Şcoala cadavrelor”. Însemnarea nu e datată, aşa că nu putem fi siguri că ea a sugerat injuriile cu pricina. Şi nici una dintre ele nu apare în albumele cu Tintin. Dar e tot atât de adevărat că Hergé îl citise pe Céline şi că ipoteza lui Brami are acum un suport.