„Le Diable et le bon Dieu“ 

Este titlul – „Diavolul şi bunul Dumnezeu” – unei recenzii din „Le
Nouvel Observateur” din 15-22 februarie despre o carte de mărturii
referitoare la o neaşteptată şi celebră vizită pe care André Gide i-a
făcut-o între 27 iunie şi 11 iulie 1939 lui François Mauriac la Malagar.
Mai vârstnicul Gide, avea 70 de ani, e acela care se duce la mai
tânărul, 54 de ani, Mauriac şi nu invers, cum, poate, s-ar fi cuvenit.
Ce s-a întâmplat în săptămâna cu pricina, ştim de la Claude, fiul lui
Mauriac, acela care, se pare, l-a convins pe Gide să răspundă
invitaţiei. Gide se bucură de toate roadele pământului pe care el însuşi
le-a descris în prima lui carte, ca şi de peisajul dealurilor acoperite
de vii. Gazda îl plimbă cu trăsura peste tot. Majoritatea timpului şi-o
petrec pe terasa dascoperită a casei, discutând în contradictoriu
despre Dumnezeu, despre Diavol, despre plăcere şi despre păcat. Amândoi
sunt pederaşti, unul ascuns, ruşinat, socotindu-se păcătos, ca orice bun
catolic, altul, dedat plăcerilor trupului, netulburat de sentimentul că
păcătuieşte, protestant convins că omul trebuie să fie liber în spirit,
ca şi în trup. „Eşti înlănţuit din cap până în picioare”, îi spune Gide
lui Mauriac. Şi: „Nu eşti destul de bun creştin ca să te laşi de
literatură”. Gide îl tutuieşte şi îl provoacă, Mauriac i se adresează la
persoana a doua plural şi tremură de emoţie. „Doi viitori laureaţi
Nobel în mijlocul viilor Domnului. Ce spectacol!”, exclamă Jérome
Garcin, autorul recenziei. Pe drept cuvânt.

Memoria noastră plurală 

 „Le Nouvel Observateur” din 15 februarie consacră un dosar unor
descoperiri recente în materie de Alzheimer. Sunt citate câteva studii
apărute în ultima vreme despre teribila boală. Bernard Croisile, şeful
serviciului de neuropsihologie de la spitalul de neurologie din Lyon,
analizează într-un interviu raportul dintre amintiri şi uitare, pornind
de la ideea că nu există o singură memorie, ci mai multe, şi că
amintirile sunt stocate în creierul uman în acelaşi fel ca informaţiile
pe computer. Stocurile sunt următoarele: unul stochează amintirile
legate de memoria perceptivă, a formelor; altul, pe cele procedurale,
care privesc gesturi şi acţiuni repetate; un al treilea stoc conţine
cunoştinţe de tot felul dobândite prin învăţare; în fine, există un stoc
care are drept conţinut memoria pe termen scurt. Revista franceză
publică lista (tulburătoare!) a personalităţilor care au suferit sau
suferă de Alzheimer. Pe lângă Cioran al nostru, îi descoperim pe Charles
Bronson, Peter Falk (l-aţi uitat, că tot veni vorba, pe Columbo?),
Annie Girardot, Charlton Heston („Ben Hur”, desigur!) sau Rita Hayworth,
toţi actori, care au contat, înainte de orice, pe ţinerea de minte,
apoi politicieni ca Ronald Reagan şi Margaret Thatcher (care, cu
siguranţă, nu se va recunoaşte în Meryl Streep, interpreta rolului ei în
filmul „Doamna de Fier”), marele boxer american, fost campion al lumii,
Sugar Ray Robinson şi alţii.

Cine cumpără editura franceză Flammarion? 

Nu e prima oară în ultimul deceniu când se zvoneşte că Editura
Flammarion e de vânzare. Editura a fost cumpărată în 2000, cu 183 de
milioane de euro, de către grupul milanez RCS, proprietar, între altele,
al cotidianului italian „Corriere della Sera” şi al cotidianului
madrilen „El Mundo”. Se aude că amatori să preia editura ar fi Gallimard
şi Mondadori. Gallimard şi Flammarion împreună ar constitui cel de al
treilea grup editorial din Franţa ca mărime, după Hachette şi Editis,
acesta din urmă deţinut de italienii de la Paneta. Zvonul trebuie totuşi
considerat cu prudenţă, afirmă cunoscătorii, nu doar fiind vorba de
italieni, dar şi de o companie precum RCS, alcătuită din numeroşi
„monştri” comerciali de tipul societăţii de asigurări Generali sau al
băncii Mediobanca, „adevărat turn de control al finanţei italiene”, după
cum scrie un comentator.

Bătrîneţea nu e o bagatelă

 La „Ullstein Verlag” din Berlin a apărut de curînd varianta germană a cărţii Blue nights a scriitoarei americane Joan Didion, în vîrstă de 77 de ani, odinioară un nume cunoscut în redacţia revistei Vogue şi în universul comentatorilor politici. Cartea Blaue Stunde descrie drama unei femei care îşi pierde în interval de trei ani soţul şi fiica adoptivă. Cronicile apărute în „Die Zeit” şi în „Der Tagesspiegel” pun accentul pe atmosfera cenuşie, de spaime şi presimţiri negre, care copleşesc sufletul unei fiinţe care, în urmă cu cîteva decenii, credea că senectutea e un basm, iar moartea o himeră. Cu doi ani mai tînără decît Susan Sontag, Joan Didion a întrupat în anii ’60 simbolul femeii americane graţioase şi strălucitoare intelectual. Anii au trecut, iar astăzi autoarea septuagenară publică un volum de memorii sumbre, la care germanii nu dau semne să se înghesuie, cu atît mai mult cu cît grijile lor sunt destul de „albastre”. De exemplu, 84% din nemţi consideră un fapt imoral ca fostul preşedintele Christian Wulff, silit să demisioneze din cauza dezvăluirilor privind foloasele necuvenite pe care le-a căpătat în urma prieteniei cu producătorul de filme David Groenewold, să primească pe viaţă o rentă onorifică de 200 000 de euro pe an. Dizgraţia în care a nimerit Wulff i-a îndemnat pe mulţi să-i ceară preşedintelui demisionar să renunţe benevol la renta viageră, în caz contrar propunîndu-se o hotărîre judecătorească de excepţie care să-i anuleze acest drept.