Literatura belgiană
Dat fiind că au scris în franceză şi au publicat în Franţa, scriitorii belgieni nu sunt de obicei recunoscuţi ca atare. Câţi ştiu că Simenon şi-a trăit 20 de ani în Belgia natală sau că marele poet Henri Michaux e belgian? Dar că simbolismul, curentul literar şi artistic cel mai faimos din zorii secolului XX, e de origine belgiană? După părerea unui critic, belgian, fireşte, conaţionalii săi s-ar fi ilustrat îndeosebi în poezia lirică, în BD (Hergé cu Tintin al lui sunt belgieni) şi în romanul poliţist. Belgia ar număra, pretindea Alain Bosquet, „cei mai mulţi poeţi pe kilometrul pătrat” (ar fi trebuit să ia în calcul şi România, a cărei literatură o cunoştea bine!), iar Jean-Jacques Brochier afirma categoric că „un scriitor francez din doi e belgian”. Nici în prezent lucrurile nu stau altfel. François Weiergans, Premiul Goncourt, sau Amélie Nothomb, Premiul Renaudot, dintre scriitorii ultimelor generaţii, sunt belgieni, şi unul, şi cealaltă.
Numai falsurile se plătesc
După înlăturarea de la putere a guvernului Berlusconi, Curtea de Conturi a Italiei a solicitat fostului Ministru al Culturii rambursarea sumei de 600000 de euro din cele 3,5 milioane plătite de către Stat pentru o statuie a lui Christos atribuită lui Michelangelo, dar fiind, cum a dovedit o expertiză ulterioară, opera unui sculptor infinit mai puţin celebru, pe numele lui, Jacopo Sansovino. Statuia fusese prezentată Papei într-o ceremonie fastuoasă. Idee bună, am spune, dar care, din păcate, nu se poate aplica şi la noi, unde statuile cumpărate pe bani grei de Statul român sunt absolut autentice. Ce n-am da să se descopere că statuia lui Ghilduş care ţâşneşte direct din canalizarea Capitalei chiar în faţa fostului sediu al Ministerului comunist de Interne, apoi al CC al PCR şi, după 1989, al Senatul României, e un fals sau că autorul ei nu este cel care o semnează, după ce a încasat onorariul? Vă daţi seama câţi bani ar încasa bugetul şi ce curăţenie artistică am face, dacă am avea proba faptului că Traian şi Lupoaica lui nu sunt opera regretatului Gorduz? Sau dacă ţeapa trasă lui Coposu lângă Biserica Kretzulescu ar fi de asemenea un grosolan fals artistic?
Viaţa lui Vasili Grossman
O nouă biografie a prozatorului sovietic Vasili Grossman (1905- 1964), datorată lui Myriam Anissimov şi intitulată Un scriitor combatant, a fost tradusă recent în Franţa şi a reţinut atenţia criticii. Cunoscut de asemenea cititorului român, autorul impună torului roman Viaţă şi destin reprezintă un caz excepţional de „recuperare”: a fost în anii 1930 un fidel reprezentant al realismuluisocialist, scriind despre „marile realizări” ale regimului stalinist chiar în timp ce foametea ucidea milioane de ucraineni şi de ruşi, iar o parte din propria familie era deportată. L-a trezit din somnul dogmatic războiul, mai exact exterminarea de către ocupantul nazist a evreilor. Reportajele lui de pe front au fost totuşi cenzurate de oficialităţile sovietice. Inclusiv prima parte a dipticului său romanesc, „Pentru o cauză dreaptă”, pare o operă realist-socialistă întârziată, ceea ce nu împiedică cenzura să opereze numeroase intervenţii în text. Abia cu partea a doua, Viaţă şi destin, Grossman îşi eliberează talentul din chingile metodei comuniste de creaţie, oferind unul din romanele excepţionale ale secolului XX, mărturie impresionantă a teribilei epoci trăite de autor. Comparaţia cu Război şi pace sau referinţa la umanismul cehovian nu sunt doar opinii ale criticilor francezi, precum Bertrand Dermoncourt, de al cărui comentariu din „L’Express” ne folosim, ci şi ale criticilor ruşi sau străini, care recunosc în Vasili Grossman un romancier de talia lui Soljeniţîn, mai puţin crâncen şi mai capabil de compasiune. Ne vine pe limbă, nouă, românilor, numele lui Petru Dumitriu, şi el slujind cu un mare talent realismul-socialist, înălţând o odă constructorilor Canalului Dunăre-Marea Neagră sau vânătorilor de partizani anticomunişti, dar care nu s-a „recuperat”, el, niciodată şi n-a scris acel mare roman al tragediei românilor sub comunism pe care talentul l-ar fi îndreptăţit să-l scrie. Vasili Grossman n-a emigrat din Uniunea Sovietică, iar Viaţă şi destin, – interzis de autorităţi, socotit de Mihail Suslov, politrucul cultural nelipsit din post vreme de patru decenii, o veritabilă „bombă atomică” ameninţătoare la adresa „poporului sovietic”, – a văzut lumina tiparului postum, în Franţa, în 1984.
Meister Eckhart
Un volum, al patrulea, al Predicilor germane ale lui Meister Eckhart (1260-1328), în traducere franceză, atrage atenţia în librăriile pariziene la începutul acestei veri. Filosoful german, contemporan cu Dante, a fost un disident dominican, pedepsit de Papă pentru „abaterile” lui de la calea dreptei credinţe catolice, şi totodată unul din marii scriitori medievali în limba germană, pe care a îmbogăţit-o ca nimeni altul. O admirabilă traducere românească a poeziilor sale o datorăm Ioanei Pârvulescu, nu cu mulţi ani în urmă. Un comentator actual, Eric Mangin, îl redescoperă pe Eckhart ca pe un scafandru în adâncurile sufletului. Nu e vorba de acea intimitate scumpă modernilor, ci de una pur spirituală, care face din Dumnezeu un locuitor statornic al inimii omeneşti golită de tot ce nu e esenţial pentru fiinţă. Printre admiratorii misticului de la răspântia secolelor XIII şi XIV se numără Cioran. Influenţa gândirii priorului dominican, ale cărui predici îi vrăjeau literalmente pe călugării din 47 de mănăstiri răspândite pe un vast teritoriu între Olanda şi Brandeburg, asupra gândirii moderne este considerabilă. Acest fapt se datorează profunzimii ei filosofice şi teologice, originalităţii care a expus-o la începuturi celor mai aspre critici ale ierarhiei catolice şi curajului excepţional cu care Meister Eckhart îşi afirma convingerile nu totdeauna conforme cu tradiţia şi cutuma.
„Un monstru atât de frumos”
Este titlul cărţi lui François Forestier despre Marlon Brando, celebrul actor american care a lăsat în urma lui tot atâtea filme de succes, câte succese la femei. Şi-a început dubla carieră, de cuceritor şi de actor, în braţele Stellei Adler, în 1943, la New York, marea profesoară de teatru, şi şi-a încheiat-o făcându-i trei copii femeii de serviciu care se ocupa la bătrâneţe de el, o columbiancă tânără şi frumoasă, împreună cu care trăia, complet rupt de lume, într-o casă fortificată de la Mulholland Drive, recitând de unul singur din Shakespeare. Filmele i le ştie o lume întreagă şi nu numai de cinefili: de la Un tramvai numit dorinţă din 1951 la Naşul şi la Apocalypse now din anii 1970. Iubitele sau, mai bine spus, cuceritele formează o veritabilă legiune de veritabile stele ale cinematografului: Vivien Leigh, Marilyn Monroe, Ava Gardner, Grace Kelly, Ursula Andress, Diana Ross, Joan Collins, Irene Papas şi altele. Faptul de a-i fi căzut în braţe ca nişte drogate nu le-a împiedicat, pe unele, să-l batjocorească, după ce au fost părăsite. Anna Kashfi, care a crezut că-l domesticeşte dacă îl ia de bărbat, a mărturisit mai târziu că tehnica lui de seducţie era „la fel de subtilă precum mecanismul unei ghilotine”. Louella Parsons găsea că are „manierele unui cimpanzeu”. Apropiaţii îl botezaseră Marlon Brandy pe acest fiu al unei mame alcoolice. Biograful de azi îi descoperă relaţii până şi în mediul de gay din jurul lui Jean Cocteau, pe care îl frecventează la un moment dat. Spre sfârşitul vieţii (moare în iulie 2004), are parte de tragedii. În casa de la Mulholland Drive, fiul său Christian îl ucide pe logodnicul surorii lui vitrege, Cheyenne, şi e condamnat la zece ani de închisoare. Cheyenne se sinucide. Brando îşi aşteaptă moartea în faţa televizorului aprins permanent, nu fără a-şi onora, cum am văzut, reputaţia de Don Juan infatigabil. N-am citit deocamdată biografia lui Forestier. Informaţia am cules-o din recenzia pe care i-o consacră în „Le Point” din 7 iunie Marc Lambron, care ne-a făcut cât se poate de curioşi.
