Librăriile nu mor
În pofida scepticismului multora privind soarta cărţii şi, implicit, a librăriei, în era internetului, continuă să apară, la noi, ca şi în alte ţări, librării. O statistică recentă arată că în Franţa ultimului an au apărut mai multe librării decât au dispărut ca urmare, zice-se, a crizei. Sindicatul librarilor dă alte cifre, conform obiceiului tuturor sindicatelor de pe mapamond. Fapt e că numărul librăriilor din Hexagon nu scade de ani buni sub 2500. E vorba de cele care „contează”, după spusele specialiştilor, nu de absolut toate. O librărie la 3000 de locuitori. Când te gândeşti că procentul din populaţie care citeşte, deşi nu şi cumpără neapărat, toate tipurile de carte incluse este în jur de 60%, cei 3000 trebuie reduşi cam la jumătate. E mult, e puţin? Să nu uităm că librăria franceză a fost salvată în 1981 de „legea Lang” care a stabilit un preţ unic pe carte. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă editorii aveau mână liberă? Reducerea TVA pe carte ar fi, de asemenea, o măsură salutară. Finanţiştii ar trebui convinşi că o TVA mică nu are drept scop, ca în cazul produselor alimentare de bază, doar sprijinirea categoriilor defavorizate material, ci şi stimularea consumului cultural al întregii populaţii. Ideii foarte răspândite că o carte costă mult, i se poate contraargumenta că, în medie, o carte costă în România aproximativ cât un kilogram de carne sau de brânză. Şi e o idee la fel de greşită precum aceea că de cărţi ne putem lipsi, dar de carne sau de brânză, nu. Nu numai foametea a condus la ieşirea din istorie a unor popoare, ci şi deculturalizarea.
Şi nebunii scriu literatură
Nu e nici o îndoială că americanul Louis Wolfson e nebun cu acte. După ce s-a bucurat de succes în anii 1970 în Franţa (detestând engleza, scrie într-o franceză extrem de personală!), admirat de Sartre şi de Beauvoir, comentat savant de Foucault şi Deleuze, citit cu delicii mărturisite public de Le Clézio şi amuzându-l teribil pe Queneau, se vede din nou în atenţia presei literare franceze cu un al doilea roman, în care relatează cât se poate de incoerent şi de bizar moartea mamei sale. Romanul a mai cunoscut o ediţie în 1984, iar în 2009 s-a tipărit un întreg dosar Wolfson, şi nu oriunde, ci la Gallimard. Cu excepţia lui Paulhan, acum patruzeci de ani, care i-a respins prima carte, criticii şi scriitorii francezi îl găsesc formidabil. Din păcate, nebune de legat, ca şi autorul lor, romanele sunt opera unui schizofrenic furios, conform aprecierii unanime. Wolfson are 81 de ani, e milionar şi trăieşte în Porto Rico. Mare e lumea literară!
Jules Verne în „Pleiade”
La mai bine de un secol de la moartea lui Jules Verne (1828- 1905), scriitorul cel mai iubit de adolescenţi intră în prestigioasa colecţie a Editurii Gallimard: două volume însumând peste 2500 de pagini. O ediţie integrală este irealizabilă: nici un editor n-ar risca să republice toate cele şaizeci şi două de romane şi optsprezece nuvele câte a grupat scriitorul sub titlul Călătorii extraordinare. Ediţia din „Pleiade” cuprinde patru romane: Copiii căpitanului Grant, Douăzeci de mii de leghe sub mări, Insula misterioasă şi Sfinxul gheţurilor. Alegere bună, indiferent de preferinţele noastre de adolescenţi maturi. Mai puţin cunoscut este cel de al patrulea roman, o continuare personală a Aventurilor lui Gordon Pym, romanul lui Edgar Poe (1809- 1849), americanul atât de admirat de Jules Verne. Primele trei nu au concurenţă. Comentând în „Le Monde des Livres” ediţia, Philippe Sollers remarcă faptul că Jules Verne este, dintre toţi contemporanii săi postromantici, singurul pentru care Răul nu există decât în măsura în care e nevoie de el pentru ca Binele să învingă: „Jules Verne e Poe fără perversitate, Baudelaire fără florile răului, Lautréamont fără Maldoror, Melville fără diavolul Achab, Rimbaud fără anotimpul în infern.”
Recidivă inofensivă
La două luni de la publicarea poeziei Wass gesagt werden muss (Ceea ce trebuia spus), despre al cărei ecou Rodica Binder a scris la timpul cuvenit în România literară, Günter Grass revine în atenţia publică cu o nouă poezie, Europas Schande (Ruşinea Europei) publicată vineri, 25 mai, în ziarul „Süddeutsche Zeitung”. De data aceasta, tema nu mai e reprezentată de submarinele germane cu care Israelul va ataca Iranul, ci de starea Greciei în urma decavării financiare. Scriitorul german ia apărarea grecilor, încheindu-şi poemul cu o profeţie sumbră: fără Grecia, Europa „se va pipernici din lipsă de spirit” („geistlos verkümmern”), o declaraţie implicită de solidaritate cu spiritul elen şi cu o cultură antică din care se trag rădăcinile Europei. Întrucît poezia e inofensivă sub unghiul tabuurilor ideologice, comentatorii nu se aşteaptă la izbucnirea unui scandal. Cel mult e de presupus că, în loc de persona non grata, Grass va deveni cetăţean de onoare al Atenei…
Libertatea de expresie astăzi
Istoricul Timothy Garton Ash a lansat, cu câteva luni în urmă, în colaborare cu Universitatea Oxford, platforma online http://freespeechdebate.com/en/, dedicată, cum îi spune şi denumirea, dezbaterii despre provocările libertăţii de comunicare în epoca globalizării. Sunt expuse zece principii de bază, însoţite de studii de caz, nuanţări, contraargumente şi de un mecanism prin care vizitatorii site-ului pot vota dacă sunt sau nu de acord cu principiul respectiv – în mod ideal, după ce-au parcurs documentaţia, constând în articole, interviuri şi comentarii aproape fără excepţie pasionant de urmărit. Vizitatorii pot în plus să contribuie ei înşişi la dezbateri, propunând texte într- una dintre cele 13 limbi în care funcţionează site-ul (printre care nu se numără însă şi româna). Iar dacă aveţi rezerve cum că tema ar fi de interes restrâns, vă puteţi convinge din vizitarea site-ului că ea atinge numeroase domenii ale vieţii publice curente, de la prestaţia mass-media până la modul în care interacţionăm cu alteritatea.
Despre Siria, de foarte aproape
În revista „London Review of Books” din 24 mai a.c., Layla Al-Zubaidi, directoarea biroului din Beirut al Fundaţiei „Heinrich Böll”, publică un jurnal la cald al unei călătorii în Siria la începutul acestei luni. Autoarea face de mulţi ani drumul între Beirut şi Damasc, doar că acum evenimentele politice din Siria se afirmă mult mai zgomotos în conversaţiile altădată reţinute dintre pasagerii maşinii. În multitudinea vocilor surprinse în fragmentul de jurnal se citeşte un amestec de satiră politică, revoltă genuină şi confuzie. Dar, deşi e alert, aproape agitat, şi nu evită să consemneze abuzurile la care e supusă populaţia, subliniindu-le în mod special pe cele venite din partea propagandei, tonul textului este plin de o vervă dată nu doar de aceste numeroase voci pe care le citează, ci şi de un foarte discret, dar constant optimism. Nu avem decât să sperăm că el e întemeiat.
