False probleme
Din categoria falselor probleme la modă (de exemplu, la noi, problema conflictului de interese din critica literară sau, la francezi, nevoia de a-i socoti neapărat bolnavi pe artişti, sănătatea fiind, vezi bine!, neprielnică artei), face parte şi dezbaterea de la universitatea Paris-Diderot de la începutul lui aprilie având ca temă violenţa criticii literare. Nu aceea ocazională ori temperamentală, ci aceea care ar decurge din însăşi natura disciplinei. Nu spusese Maurice Blanchot: „Criticul, cum îl arată numele – a critica înseamnă a separa, a disjunge – este un distructiv”? Chiar trebuie să luăm lucrurile la propriu? Semantica firească a cuvântului ne duce la multe înţelesuri, între care a despica (eventual, firul în patru) sau a certa, ba chiar a cârti, înţelesuri greu de legat de ceea ce vrea să fie „Facultatea de a judeca”, cum sună tema colocviului menţionat mai sus. Dacă în regimul comunist criticul nu avea nume bun la oficialităţi, era tocmai pentru că acestea erau convinse, în ignoranţa lor, că aceia care fac meseria cu pricina nu sunt în stare să aprecieze cum se cuvine realităţile epocii de aur şi reflexul lor în literatură, fiindcă ţin cu tot dinadinsul să fie… critici faţă de ele.
Moartea autorului
Îşi mai aminteşte cineva de controversa anilor ’70, cînd multe voci avizate anunţau solemn „moartea autorului”, de la Ernst Jünger pînă la Foucault? Tema a revenit de curînd în actualitate, odată cu disputa privind drepturile autorului în epoca internetului. Tehnica digitală permite tertipuri de plagiere atît de subtile încît ideea de creaţie în sens tradiţional cade sub deriziune. Şi la mijloc nu sînt doar tezele de doctorat şi lucrările de licenţă pe care le poţi întocmi fără să pui un rînd de la tine, dar o reţea planetară în care comunicaţia se face instantaneu şi fără oprelişti şi în care pe deasupra consumatorii sînt totdată producători, o asemenea reţea pune sub semnul întrebării noţiunea de originalitate. Deviza internetului e copia, iar principiul lui e compilaţia, cel puţin aşa reiese din articolul lui Thomas Assheuer din numărul 5 mai 2012 al hebdomadarului „Die Zeit”. Potrivit autorului, internetul anulează categoria de unicitate şi exclusivitate în materie de creaţii artistice. Totul e al tuturor, într-o formă insolită de comunism digital.
Virginia Woolf în „Pleiade“
Autoarea Valurilor este cea de a noua romancieră publicată în ilustra colecţie franceză, după Austen, Brönte, Colette, Duras, Sand, Sarraute, Sévigné şi Yourcenar. Virginia Woolf (1882- 1941) a reprezentat un „caz” în istoria literaturii engleze din secolul trecut, nu atât ca romancieră, cât din cauza complexităţii, spre a nu spune altfel, a firii ei. Virginie Despentes o portretizează astfel în „Le Monde des Livres” din 13 aprilie: „E o femeie pe care căsătoria n-o heterosexualizează şi, cu atât mai puţin, n-o transformă într-o mamă, pe care lesbianismul n-o homosexualizează. Între paginile căruia se culcă bărbat şi se scoală femeie. Nici nebunie, nici frigiditate. Doar accese de depresie. În textele ei, te afli mereu între frontiere”. Singurul lucru cu care nu ne împăcăm în multele comentarii consacrate scriitoarei, inclusiv două biografii, datorate lui Quentin Bell din anii 1970 şi Vivianei Forrester din 2009, este ideea că la originea operei scriitoarei engleze, ca, de altfel, la originea tuturor marilor opere se află neapărat o patologie. Orfană precoce de mamă şi de tată, pierzându-ş i curând o soră şi un frate, Virginia Woolf ar fi fost marcată de la început de acest doliu. „Scrisul, notează imprudent autoarea articolului, are drept rol să-i resusciteze pe cei morţi”. Şi încă, referindu-se la sinuciderea Virginiei Woolf, care s-a lăsat să se ducă la fundul apei unui râu, după ce şi-a umplut buzunarul cu pietre: „Sinuciderea reprezintă pentru un scriitor ceea ce supradoza reprezintă pentru un rocker”. De ce ar trebui ca artistul să fie un anormal? De ce numai suferinţa ar produce artă? Am auzit şi noi vorba că popoarele (dar şi indivizii) fericite nu au literatură. Doar că neexistând nici un popor care să se considere fericit, înseamnă că toate popoarele au literatură, ceea ce reduce vorba cu pricina la o banalitate pretenţioasă.
Pământuri însângerate
Este titlul – Bloodlands – al unui studiu de peste 700 de pagini consacrat de istoricul american Timothy Snyder „Europei dintre Hitler şi Stalin”. Perfect documentat, studiul descrie în amănunţime evenimentele socialpolitice ale epocii 1933-1945 din Polonia, Ucraina şi Bielorusia, în urma cărora au fost ucişi, prin înfometare, gazare sau execuţie sumară, 14 milioane de oameni. Două regimuri politice au contribuit la acest masacru depăşindu-le în amploare şi în oroare pe toate cele cunoscute în istorie. I-a fost dată secolului XX dezonoarea cea mai mare, în pofida existenţei Societăţii Naţiunilor Unite şi a unor reglementări nevisate de politicienii secolelor trecute în materie de convenţii şi tratate internaţionale. Shoahul, Katynul, foametea din Ucraina care a condus la canibalism şi celelate sunt puse sub lupă de Snyder, care nu ezită a le compara şi a le stabili pe bază de probe caracterul metodic criminal. Stalin a refuzat, de exemplu, propunerea lui Hitler de a găzdui 2 milioane de evrei deportaţi din Europa occidentală, dar a deportat el însuşi populaţii întregi din Europa orientală. Comentatorul din „Le Monde des Livres” al traducerii franceze a cărţii, Nicolas Weill, remarcă faptul că, până mai ieri, o perspectivă precum aceea a lui Snyder ar fi provocat reacţii ostile, mai ales, în Franţa, cum a provocat în anii 1990 o carte a istoricului german conservator Eric Nolte, susţinut discret de francezul François Furet, în care se formula prima oară echivalenţa dintre crimele naziste şi cele comuniste.
Capodopera necunoscută
Istoria începe în 1985, când parohul bisericii din orăşelul Vic-le-Comte din provincia franceză Auvergne vrea să vândă unui anticar câteva scaune din sfântul locaş, ca să poată monta o instalaţie de încălzire. Anticarul îi plăteşte echivalentul a 500 euro de azi pentru scaune şi pentru alte câteva… mărunţişuri, între care o pictură pe lemn de nuc foarte deteriorată, de 1 m. x 0,60 m., înfăţişându-l pe Christos coborît de pe cruce. Anticarul apelează la un restaurator ca să cureţe tabloul. Îşi dă seama că e vorba de o operă veche, probabil italiană, în opinia lui. O prezintă câtorva specialişti, între care custodele Muzeului Luvru, care, mai bine de un sfert de secol, se străduiesc s-o identifice şi, apoi, să rezolve complicatele probleme de proprietate. În 2011, tabloul e achiziţ ionat de Louvre contra sumei de 7,8 milioane de euro, care revin anticarului (care a ţinut să rămână anonim), plus 2,3 milioane, plătiţi primăriei din Vic-le-Comte. Excepţionala pictură se dovedeş te a fi opera lui Jean Malouel (1370-1415), un pictor bine cunoscut de la sfârşitul Evului Mediu, într-o perioadă relativ săracă în pictura franceză, din care se păstrează doar 350 de tablouri, mult mai puţine decât din pictura flamandă, germană, italiană sau spaniolă a vremii. Maniera lui Malouel este, de altfel, aceea flamandă. Actualul director al Muzeului Louvre consideră achiziţia drept cea mai valoroasă din ultimii 25 de ani.
Tot o descoperire
În 1924, din Muzeul de Arte- Frumoase din Caen a fost furată o miniatură, nu mai mare de 15cm x 12,5cm, aparţinând pictorului Marie-Gabrielle Capet. Miniatura, datând din 1801, îl înfăţişa pe celebrul Houdon lucrând la bustul la fel de celebru al lui Voltaire. Un negustor de artă l-a anunţat recent pe directorul Muzeului din Caen că, la o licitaţie din Drouot, a apărut miniatura furată cu aproape nouă decenii în urmă. Valoarea de pornire la licitaţie a miniaturii era de câteva zeci de euro. În realitate, ea valorează de o mie de ori mai mult. Muzeul din Caen a reuşit s-o recupereze. Nu se ştie cine a furat-o, prin ce mâini a trecut şi nici cine a pus-o după atâta timp în vânzare, fără să aibă, ciudat!, idee de valoarea ei.
