Waterloo literar
Bicentenarul bătăliei de la Waterloo a
fost prilejul apariţiei, în Franţa şi în
alte ţări, SUA, Anglia, Belgia, a unor
cărţi şi studii istorice consacrate
evenimentului din 1815. O primă remarcă
priveşte faptul, relativ inedit, că bătălia
începe a fi considerată din unghiul păcii pe
care a instaurat-o în Europa pentru exact
un secol. Războiul franco-prusac din 1870-
1871 fiind considerat unul local. În al doilea
rând, se vorbeşte tot mai des despre felul
cum a fost văzută, mai ales în secolul
XIX francez, înfrângerea lui Napoleon la
Waterloo, ca despre o impostură. Napoleon,
mai întâi, apoi Hugo, Stendhal şi alţii au
tratat înfrângerea, dacă nu ca pe o victorie
ca pe un magnific act de eroism. În Memorialul
de la Sfânta Elena, scos pe furiş din
insulă în 1819 spre a fi editat clandestin,
Napoleon adoptă o perspectivă care îi este
integral favorabilă. El dă vina pe generalii
săi: pe Ney, care ar fi sacrificat cavaleria
sau pe Grouchy, care ar fi sosit cu întârziere
pe câmpul de luptă. Mai mult, Împăratul
afirmă că Wellington ar fi adoptat o poziţie
greşită, iar Bücher ar fi manevrat inabil.
Pe sine, Împăratul se socoteşte cu totul
nerăspunzător de pierderea ultimei sale
bătălii. Hugo îl vede pe Napoleon învins de
însuşi Dumnezeu, atât în poemul Waterloo,
câmpie tristă, cât şi în romanul Mizerabilii.
Stendhal nu se atinge nici el în Mănăstirea
din Parma de mitul napoleonian, deşi Fabrice
del Dongo, protagonistul romanului, se
numără printre mulţii combatanţi care
nu pricep mai nimic din bătălie. Impostura
se remarcă cel mai bine în cele două
monumente consacrate evenimentului
de către francezi, la solicitarea walonilor,
în 1912 şi apoi la bicentenar, în 2015,
ambele sugerând că Wellington e încercuit
de trupele Împăratului. Scrie François-
Guillaume Lorrain într-o sinteză din „Le
Point” din 18 iunie : „Prestigiul Marii Armate
este şi azi atât de mare, încât 650 de englezi
au jucat rolul soldaţilor francezi la reconstituirea
bătăliei în anul bicentenarului”. Şi încă:
„Napoleon este simptomul divorţului dintre
cuvântul public antinapoleonian şi francezi,
pasionaţi de personaj”.
Revine Michel Tournier?
În acelaşi număr din „Le Point”, vizita
unui reporter la casa, un fost presbiteriu,
din valea Chevreuse, a ultimului mare
romancier francez. Michel Tournier trăieşte
de multă vreme într-un soi de schimnicie,
tăindu-şi practic legăturile cu lumea şi
neacordând interviuri. Singura carte publicată
în toţi aceşti ani este un mic eseu
consacrat întâlnirilor pe care le-a avut cu
elevii din clasele mici de la o şcoală din
vecinătate. Debutat tardiv la 42 de ani,
laureat Goncourt la 46, Tournier n-a mai
scris nimic în ultimele două decenii . În
curând, spune reporterul aflat în vizită, lui
Tournier îi va apărea un volum de
corespondenţă. Surpriza este alta: „Cine
ştie, poate că va rămâne după mine un manuscris
publicabil”, mărturiseşte pe neaşteptate
autorul lui Vineri şi limburile Pacificului,
romanul pe care l-a rescris pentru copii sub
titlul Vineri sau viaţa în sălbăticie. Ce
titlu va avea, întreabă reporterul. „Nu vă
amestecaţi în ce nu vă priveşte”, i-o întoarce
glumeţ nonagenarul romancier.
