După 50 de ani
Atâţia ani au trecut de la redactarea,
în 1965, a unui raport
de poliţie privitor la
moartea lui Federico Garcia
Lorca, la solicitarea scriitoarei
franceze Marcelle Auclair, autoare,
în 1968, a unei biografii a poetului
spaniol, şi până când raportul a
devenit public, în 2015. Regimul
franchist a împiedicat apariţia
documentului, care a rămas
necunoscut şi după prăbuşirea
regimului în 1975. Cercetătorii
ştiau demult că moartea lui Lorca
a fost un asasinat politic şi nicidecum
un accident datorat războiului
civil, cum s-a pretins o bună
bucată de vreme după 18 august
1936. Dacă nu aduce date noi,
raportul dezvăluie faptul că
franchiştii vedeau în Lorca un
socialist, un francmason şi un ins
„cunoscut pentru practici
homosexuale, o aberaţie cunoscută
azi de toată lumea”. Arestat,
închis la Viznar, lângă Grenada,
Lorca a fost executat de falangişti
la Fuente Grande şi îngropat,
adaugă raportul, la aproximativ
doi kilometri de marea fântână
cu pricina, „într-un loc greu de
identificat”. Guvernul andaluz a
promis, în urma publicării raportului
pe site-ul de informaţie Eldiario.es
şi difuzat de radio Cadena SER,
reluarea cercetărilor în vederea
descoperirii mormântului marelui
poet spaniol.
„Cum să-i salvăm
pe dascăli?“
Este titlul Dosarului special
consacrat de hebdomadarul
„Le Point” din 14 mai situaţiei
profesorilor de la colegiu şi
de la liceu, ca şi a învăţătorilor
din Franţa: venituri, obligaţii
didactice, respect social ş,a. Deşi,
conform statisticilor, 94% din
dascăli spun că îşi iubesc meseria,
doar 5% cred că meseria lor este
valorizată în societate şi doar
13% sunt mulţumiţi de salariu.
Este procentul cel mai mic din
ţările din OCDE. Salariile medii
sunt cuprinse într-o marjă care
merge de la 5 800 de euro lunar
pentru un profesor de liceu cu
oarecare vechime la 2000 pentru
un învăţător începător, sub nivelul
funcţionarilor publici. Media de
vârstă a profesorilor în activitate
este în jur de 40 de ani. Dintre
aceştia, 58% sunt femei. Şi
referindu-ne atât la colegiu,
cât şi la liceu, Franţa se situează
în privinţa salarizării profesorilor
pe locul cinci în Europa occidentală,
în urma Germaniei, Olandei şi
a altora, înaintea Greciei şi a
Italiei, dar sub media OCDE. Din
cei 840.000 de profesori câţi
numără Franţa în prezent, numai
în 2014 au demisionat peste 1000.
Soarta Palmyrei atârnă de un fir de păr
Căzut în mâinile statului islamic,
oraşul sirian Palmyra, înscris
pe Lista Patrimoniului Mondial
UNESCO, ar putea avea soarta
Mosulului irakian. Este temerea a
numeroase instituţii internaţionale
şi state. Primele semne de viaţă
umană la Palmyra datează din
mileniul 7 înainte de era noastră.
Splendoarea, oraşul o trăieşte în
secolele I-III după Christos, sub
ocupaţia romană. Cele mai valoroase
monumente de atunci provin: terme,
coloane, teatru, amfiteatru, sală
de reuniuni pentru consiliul oraşului
(buleuterion). Populaţii amestecate
au contribuit la edificarea
monumentelor: arameeni, evrei,
beduini, romani (administratori,
agenţi de fisc, soldaţi) persani,
arabi şi alţii. Un oraş perfect
cosmopolit, aşa dar. Şi totodată
ţintă sigură pentru fanaticii islamişti.
Nu e deloc sigur că protestele
unanime vor face mai mult pentru
Palmyra decât au făcut pentru
Mosul, Tombuktu şi celelate victime
ale barbariei. Dar începe să devină
sigur că-l vom regreta pe regretabilul
Basher al Assad.
Sex şi negoţ cu opere de artă
De Yves Bouvier n-am auzit până
acum. De Zahia, în schimb, am
auzit. E minora care le-a adus
lui Franck Ribéry şi lui Karim
Benzema neplăceri cu justiţia. Bouvier
are o afacere extrem de rentabilă:
un depozit uriaş, construit după
ultimele cuceriri ale tehnologiei,
în care colecţionari de artă, artişti şi
urmaşi ai lor îşi ţin la adăpost opere
în valoare totală, spun gurile rele,
de 8 miliarde de dolari. Bouvier e
depozitarul, nicidecum proprietarul
acestor valori. Cu acordul proprietarilor
care i-au încredinţat operele, el
negociază vînzarea unora sau altora,
cu un comision de 2%. Ispita de a
urca respectivele sume la procente
ameţitoare a fost, se vede, atât de
mare, încât Bouvier a vândut două
desene de Picasso care nu-i aparţineau
unui miliardar rus, deţinător al
acţiunilor majoritare la clubul de
fotbal monegasc. Atât posesorul de
drept al desenelor, fiica ultimei iubite
a lui Picasso, cât şi rusul au reclamat
cazul la Brigada de represiune a
banditismului, nume pompos sub
care se ascunde un organism al
statului francez însărcinat cu pedepsirea
acestui tip de fraudă. Bouvier a fost
arestat, deşi a explicat că rusul a
trecut printr-un proces urît de divorţ
şi a încercat să-şi salveze averea
manipulând tranzacţia. N-a mai putut
explica însă vânzarea unor bunuri
care nu-i aparţineau. Cât o priveşte
pe Zahia, ea a devenit o vedetă după
legăturile cu cei doi fotbalişti şi o
protejată a lui Bouvier, care organiza
periodic întâlniri cu oameni cu bani,
la care avea interese firma lui, oferindu-
le drept bonus o partidă de sex
cu apetisanta, ce e drept, femeie.
Istoria Panteonului francez
Cu ocazia transferării la Panteon
a rămăşiţelor unui număr de
patru combatanţi din Rezistenţă,
presa franceză de toate culorile
a redeschis o mai veche discuţie
privitoare la monumentul parizian
construit de arhitectul Soufflot în
secolul XVII, pe modelul celui
construit în timpul împăraţilor
romani, Agrippa şi Hadrian, în
secolul I. Nu la fel de solid, expus
unor accidente precum cel din 1988,
când un bloc de piatră s-a desprins
din boltă şi a căzut, Panteonul
parizian are o istorie complicată,
mai ales după ce în 1791 Adunarea
Constituantă îl destinează cultului
eroilor neamului. Revendicat simbolic
de stânga politică, moştenitoarea
Revoluţiei din 1789, primeşte botezul
dreptei în secolul XIX. Numele celor
aflaţi în Panteon a stat la baza unor
numeroase dispute. În principiu,
numele alcătuiesc un veritabil canon
cultural şi istoric, precum numele
personalităţilor româneşti înscrise
pe plafonul Ateneului. Voltaire,
Rousseau, Hugo, Zola sunt în Panteon,
Montaigne, Descartes, Molière,
Montesquieu, Diderot, Lamartine,
Proust nu sunt. Este Jaurès, nu
este De Gaulle. Sunt câteva cazuri
de excluşi din Panteon, Mirabeau,
care a fost primul panteonizat în
urma deciziei Constituantei, sau
Marat. Sau şi cazuri în care familia
a refuzat panteonizarea: Camus.
Femeile sunt mai puţine decât
bărbaţii, oamenii de ştiinţă, mai
numeroşi decât artiştii, dar mai
puţin numeroşi decât scriitorii şi
politicienii.
