Profeţie neagră
Aripa seniorilor din Uniunea
Creştin Democrată (CDU), partidul
cancelarului Angela Merkel,
publică lunar un magazin culturalpolitic,
intitulat „Souverän” („Suveran”)
al cărui număr din septembrie 2015
a stîrnit reacţii patetice din partea
adversarilor. Cauza stă în tenta
neagră, de profeţie sumbră, pe care
conţinutul multor articole o pune
sub ochii cititorilor. Un articol se
numeşte – nici mai mult, nici mai
puţin – Sistemul e în pragul colapsului.
Sistemul la care se referă articolul
e chiar sistemul social din Germania,
intrat în criză din cauza presiunii
fugarilor din Orient. Alte două texte
vorbesc despre sfîrşitul previzibil
al creştinismului în landurile federale,
şi pentru ca desaga să fie plină,
un alt articol ne atrage atenţia că
în cîţiva ani banii peşin vor ieşi
complet din uz. Cu alte cuvinte,
orice cumpărătură va urma să se
facă numai cu cardul bancar. Chiar
dacă magazinul e destinat cu precădere
simpatizanţilor CDU, ochii taberei
opuse îşi arată vigilenţa, dovadă
articolul semnat de Friederike Haupt
în „Frankfurter Allgemeine Zeitung”,
al cărui ton persiflant ia peste picior
exagerările prăpăstioase cu care
magazinul „Souverän” tulbură spiritele
autohtone. Friederike Haupt clasifică
revista Dreptei creştine drept o facilă
reclamă electorală într-un an cînd
cota de simpatie a Angelei Merkel
în rîndul nemţilor s-a prăbuşit la
30%, tocmai din cauza indulgenţei
pe care cancelarul a arătat-o faţă
de fenomenul emigraţiei. Ca de
obicei, adevărul e undeva la mijloc.
Cea mai mare galerie de artă
din lume
Nu este un muzeu, ci un metrou.
Metroul din Stockholm, cu o
lungime de 112 km, este cea
mai mare galerie de artă a lumii.
Potrivit The Guardian, pasagerii
care se urcă în centrul oraşului, la
staţia T-Centralen, pot admira, până
capătul liniei, tendinţele artistice
din ultimii cincizeci de ani. Ideea
nu este nouă, apărând la sfârşitul
secolului XIX, ca modalitate de a
face arta accesibilă tuturor, însă a
căpătat concreteţe în anii ’50, când
ideologia politică social-democrată
a vremii a coborât arta nu doar în
stradă, ci de-a dreptul în subteran.
Astfel, arta a devenit parte din oraş,
bucurând şi privirile celor care
locuiesc în suburbii. Dacă ne gândim
la cum arată staţiile noastre de
metrou, şi nu doar cele de la marginea
oraşului, nu putem decât să-i invidiem
pe suedezi.
Epidemia Knausgård
Un nume făcînd valuri în Germania
este cel al scriitorului norvegian
Karl Ove Knausgård, care a publicat
de curînd al cincilea volum (Visuri)
din ciclul romanesc Min Kamp. Că
ciclul este cu precădere autobiografic
ţine de aplecarea autorului de a-şi
pune viaţa în tipar literar, atîta
doar că criticii îi reproşează lui
Knausgård o neglijenţă stilistică
de-a dreptul supărătoare, al cărei
efect nu e doar lipsa tropilor, dar
chiar şi a elementarei griji pentru o
expresie cizelată. Detaliu estetic care,
judecat după ecoul favorabil din rîndul
publicului, nu pare să-i stînjenească
pe cititori. Negreşit, Knausgård e un
anticalofil căruia preocuparea pentru
stil nu-i tulbură nopţile, protagonistul
romanului, al cărui nume este Karl
Ove, fiind un alter ego în care cititorul
poate bănui trăsăturile lui Knausgård.
Ove e un artist avînd obsesia scrisului
autentic, exigenţă în numele căreia
îşi trăieşte viaţa compulsiv, trecînd
de la perioade de transă creatoare la
episoade de dipsomanie acută,
cînd alcoolul îl preschimbă într-un
monstru capabil de cele mai abjecte
gesturi. Trezirea din crizele de
dipsomanie e însoţită de invariabile
reproşuri, de sub otrava cărora
Ove nu poate scăpa decît într-un
singur fel: scriind pînă la pierdere de
sine. Editorul german a avut mult de
furcă cu titlul ciclului romanesc,
varianta curentă de traducere a lui
Min Kamp (Lupta mea) fiind Mein
Kampf, vocabulă caterisită din uzul
public. În consecinţă, editorul a preferat
să publice fiecare volum cu titlu
propriu, omiţînd numele generic al
ciclului. Volumul întîi Moartea, volumul
al doilea Iubirea, volumul al treilea
Jocul, volumul al patrulea Viaţa şi
volumul al cincilea Visul. Al şaselea
şi ultimul volum va apărea în anii
următori.
La încheierea Tîrgului
Cui a vizitat Tîrgul de Carte de la
Frankfurt, încheiat în urmă cu
două săptămîni, i s-a întipărit
stăruitor impresia că literatura a
fost înlocuită de ideologie. Motivul
stă în numele celor care au deţinut
capul de afiş: Salman Rushdie şi Navid
Kermani, doi scriitori musulmani
cărora Occidentul le acordă o atenţie
pe care opera lor nu o merită. Rushdie
a fost prezent la Conferinţa de presă
de la începutul Tîrgului, unde a vorbit
despre libertatea de expresie în lumea
contemporană. Multe clişee politicoase
din partea unui scriitor pe care agenţii
de securitate l-au împiedicat să coboare
printre standurile editurilor, unde
protecţia lui Rushdie ar fi fost greu
de asigurat. Cît despre proaspătul
laureat al Premiului pentru Pace al
Librarilor din Germania, Navid Kermani,
al cărui discurs a fost o elegie despre
soarta vitregă a refugiaţilor sirieni,
nu putem spune decît că ştie să exploateze
slăbiciunea nemţilor, cărora
frica de a nu fi taxaţi drept rasişti îi
preschimbă în amfitrioni docili înghi-
ţind orice exces oriental. Al treilea
nume aflat pe buzele tuturor a fost
Svetlana Aleksievici, laureata Nobelului
pentru Literatură, a cărui absenţă
(scriitoarea a preferat Berlinul, unde
se află editura la care îşi publică în
germană cărţile) a stîrnit bîrfele criticii
de specialitate, care nu au cruţat-o
deloc: cum să dai un premiu de literatură
unei autoare de reportaje despre
putere, credinţă şi suferinţă? Oricum,
cei trei autori pomeniţi şi-au căpătat
notorietatea din motive precumpănitor
extraliterare, încă un argument ce
întăreşte impresia de la început: la
Frankfurt, literatura a fost eclipsată
de ideologie.
Fleacurile lui Picasso
Le Nouvel Observateur ne semnalează
că la Muzeul Naţional Picasso din
Paris, curioşii pot vedea, pe lângă
opere, şi arhiva personală a
artistului. Făcută din mici obiecte ale
unui om care păstra totul, de la
fotografii la bilete de metrou sau
de cinema. Dar, într-un carneţel de
adrese aparent fără valoare dăm peste
coordonatele lui Aragon şi Apollinaire,
sau în corespondenţa păstrată cu
acribie, peste bileţele de la admiratoare
din toată lumea, care scriau pe plic
doar monsieur Picasso, France. ?i,
comentează autoarea articolului,
Claire Fleury, întocmai ca scrisorile
pentru Moş Crăciun, corespondenţa
îi parvenea negreşit. Dar Picasso
nu era doar un colecţionar de nimicuri.
Strângea, cu şi mai multă meticulozitate,
articolele care apăreau despre el în
presa din toată lumea, în toate limbile.
De asemenea, strângea articole despre
partidele comuniste din lume, cu
toate că luase, treptat, distanţă de
ideologia pentru care a militat. Biografia
completă a unui artist complet se
regăseşte, aşadar, în cele 200.000
de obiecte şi documente personale
pe care, laolaltă cu opera, muzeul
le arată publicului.
Cea mai înaltă catedrală
din Europa
După ce i se vor adăuga şase turle,
a căror construcţie a început,
Sagrada Familia, opera neterminată
a lui Gaudi, câştigă detaşat bătălia
cu domul din Ulm, cea mai înaltă
catedrală din Europa, la ora actuală.
The Independent îl citează pe arhitectul
şef al şantierului de la Sagrada Familia,
Jordi Fauli, care speră să termine
complicata construcţie a turlelor în
2026, la centenarul morţii lui Gaudi.
Întregul proiect, care durează deja
de 133 de ani, ar urma să se încheie
prin 2030-2032, deşi o dată exactă
e dificil de estimat. Cele şase turnuri
le vor fi închinate lui Iisus Cristos,
Fecioarei Maria şi celor patru evanghelişti.
Prin construcţia lor, catedrala, care
atrage anual peste 3 milioane de
turişti, va ajunge la 172.5 metri
înălţime.
