Cervantes pe înţelesul tuturor
Cum anul viitor (pe 23 aprilie 2016)
se vor împlini patru secole de la
moartea lui Cervantes, spaniolii i-au
pregătit comemorarea într-un mod
inedit: au întocmit o versiune modernă
a romanului Don Quijote de la Mancha,
în speranţa ca măcar aşa publicul tînăr
să-i citească capodopera. Noua versiune
aparţine scriitorului Andrés Trapiello,
care a muncit 14 ani la „pieptănarea“ cu
discernămînt a originalului, înlăturînd
arhaismele, simplificînd topica şi scurtînd
cît mai mult stufoşenia prolixă a frazelor.
Cum era de aşteptat, universitarii au
criticat vehement procedura de „întinerire“
a prozei lui Cervantes, considerînd că
aducerea la zi a limbii originale este mai
mult decît o mutilare. Profesorul de limbă
spaniolă David Felipe Arranz vorbeşte
chiar de o „infracţiune literară” al cărei
efect va fi periclitarea patrimoniului limbii
spaniole. Drept replică, Andrés Trapiello
afirmă că, fără o primenire a limbii originale,
numărul cititorilor lui Cervantes va scădea
pînă la o cotă atît de mică încât se va
pune în discuţie însăşi posteritatea
scriitorului. Mai mult, Trapiello susţine
că, în timp ce un cititor german sau francez
pot citi fără dificultate traducerile moderne
din Cervantes, un spaniol nativ nu mai
poate înţelege jumătate din roman decît
cu spijinul unui sofisticat aparat de note
de subsol. Detaliul spectaculos e că prefaţa
variantei moderne e semnată de Mario
Vargas Llosa, un adept convins al nevoii
de a actualiza limba marilor creatori.
Scriitorul peruan conchide că variantele
ad usum Delphini sunt singura cale de
a mai ţine în viaţă marile opere ale
trecutului, situaţie care, s-o spunem
pe şleau, are mai mult de-a face cu agonia
din sălile de terapie intensivă decît cu
degustarea în cunoştinţă de cauză a
beletristicii.
Infatigabil şi ingenios
Infatigabil prin pofta cu care acoperă
paginile la o vîrstă înaintată, Umberto
Eco ( născut în 1932) a publicat la
Editura Bompiani din Milano un roman
cu titlu nul – Numero zero –, a cărui
acţiune se petrece în anul 1992, într-o
epocă în care italienii dădeau piept cu
două avalanşe sociale: explozia internetului
şi ascensiunea lui Silvio Berlusconi. În
acest climat, romancierul îşi pune
protagoniştii să se mişte într-un lanţ
de intrigi ce gravitează în jurul unei teme
ştiute pînă la saţietate de noi toţi: şantajul
gazetăresc şi cinismul cu care elementul
politic se foloseşte de presă în atingerea
scopurilor. Gîndit ca un roman poliţist,
Numărul zero îşi aşteaptă cititorii şi, mai
ales, reacţiile critice. Deocamdată e de
admirat verva cu care venerabilul semiolog,
căruia peste 30 de universităţi din
lume i-au acordat titlul de doctor honoris
causa, se dedică travaliului scriitoricesc.
Alţii la etatea lui s-ar fi blazat de mult.
Pentru Bode Museum din Berlin, românii nu există
Se vorbeşte mult, în România,
despre necesitatea promovării
imaginii ţării, a culturii şi a
frumuseţilor ei turistice. Ca şi
în alte chestiuni, suntem (şi pe
bună dreptate!) critici cu privire la
eforturile pe care le fac instituţiile
statului, în acest sens. Nu investim
suficient nici în cultură, nici în
promovarea ei peste hotare, şi
nu avem nici o strategie în materie
de turism. Desigur, dacă facem
excepţie de freudiana frunzuliţă a
unei foste politiciene, care acum
aşteaptă să fie judecată pentru
corupţie.
Dar, ca să fim sinceri până la
capăt, nu întotdeauna imaginea
falsă a României poate fi contracarată
doar printr-un mai substanţial
buget alocat ICR. Câteodată, imaginea
falsă şi neadevărurile despre cultura
română persistă, în cercuri ştiinţifice
occidentale, în pofida eforturilor
noastre susţinute de a clarifica
neînţelegerile şi chiar împotriva
unor autorităţi ştiinţifice şi culturale
occidentale. Cazul – trist, între noi
fie vorba – al unor universităţi
europene şi americane, în care
limba română este studiată în cadrul
limbilor slave, cu toate că întreaga
romanistică europeană a demonstrat
contrariul de vreo 200 de ani, e
cunoscut.
Un exemplu recent al acestei
fabulaţii pe tema originii şi identităţii
românilor poate fi contemplat în
Bode Museum, de pe Insula Muzeelor
din Berlin. Pentru acest muzeu
totuşi faimos, dintr-o capitală
culturală a Europei, opera istorică
(tradusă în limbi de circulaţie) a
unor Nicolae Iorga, Vasile Pârvan
sau Gheorghe Brătianu nu există.
Cum nu există nici opera marilor
romanişti germani Gustav Weigand,
H. H. Tiktin sau Klaus Heitmann.
Mai concret, în sala dedicată
artei bizantine, pe peretele din
stânga, este afişată o hartă a sudestului
european între secolele
VI-X. Ei bine, pe teritoriul de azi
al ţării noastre figurează, ca locuitori
între aceste date, slavii (?!), în
partea de sud, avarii (?!) în cea
de est, şi... nimeni, pământ pustiu
(în Transilvania).
Slavi şi avari sunt atestaţi,
desigur, ca migratori pe teritoriul
românesc. Ca şi alte ginţi şi triburi,
de la goţi la cumanii lui Neagu
Djuvara, pe care harta cu pretenţii
de ştiinţă de la Bode Museum îi
nedreptăţeşte, la un loc cu singura
populaţie stabilă şi net majoritară
de pe întregul teritoriu, adică noi
înşine.
E interesant şi faptul că pretinşilor
istorici ai artei de la Bode Museum
le sunt complet necunoscute
substanţialele descoperiri de
artă creştină răsăriteană din primul
mileniu, de pe cuprinsul României
de azi, purtând în stil şi în epigrafie
pecetea indelebilă a Romei şi semnele
unei continuităţi neîntrerupte de
viaţă şi de artă creştină, singura
din această regiune. Toate aceste
dovezi sunt accesibile de zeci de
ani publicului ştiinţific, în studii şi
cercetări în limbi străine, disponibile
în orice mare bibliotecă europeană,
ba chiar, mai nou, şi pe internet.
Împotriva incompetenţei şi a
relei-credinţe a unor asemenea
savanţi, care se încăpăţânează
să nu ne vadă în istoria Europei,
ICR nu poate face nimic. Mai degrabă
un oculist sau un psihiatru. Deşi,
boala e atât de veche, încât vorba
spune că moartea e sigură...
Despre zădărnicia
totalitarismului, pe Voßstrasse
Voßstrasse, Berlin este o adresă
care nu spune nimic turistului
sosit în capitala Germaniei. O
stradă obscură, aflată undeva
în spatele mult mai vizitatei (şi mai
şocantei, din punct de vedere arhitectural)
Potsdamer Platz. Cum în apropiere
se mai află clădirea Bundestagului,
Poarta Brandenburg, fostul Minister
al Aviaţiei, un fragment din Zidul
Berlinului şi Memorialul Terorii,
nimeni nu are motive să se abată
pe străduţa ştearsă, mărginită de o
parcare prăfuită pe o parte şi de blocuri
(ca-n Drumul Taberei) pe cealaltă.
La capătul dinspre bulevard, un
restaurant indian atrage mult mai
mult interesul, în special pentru turiştii
şi localnicii originari de pe subcontinent.
Mergând circa 30-40 de metri, un
mic panou stradal, vopsit în roşul
mandarinilor, face reclamă unui salon
de masaj oriental. Doar cei interesaţi
de plăceri exotice pot da cu ochii, pe
acelaşi panou, sub reclama salonului
Pekin, de o hartă care, fără nici un
text, te anunţă că acolo, pe acea
parcare şi pe terenul acelor bloculeţe
banale, s-a aflat, între 1939 şi 1945,
megalomana Nouă Cancelarie a
Reichului şi că puţin mai încolo, pe
o străduţă perpendiculară, sub o altă
parcare din spatele unor blocuri
ca-n Crângaşi, s-a aflat buncărul din
care Hitler a condus finalul ostilităţilor
şi în care înspăimântătoarea figură
a istoriei contemporane s-a sinucis.
Un straniu şi contradictoriu sentiment
de loc în care nu s-a întâmplat nimic,
care pare a alimenta detestabilele
eforturi ale unor istorici iresponsabili
de a revizui trecutul şi a-l reabilita
pe sângerosul dictator, pluteşte în
aer.
Noroc că de vizavi, miile de pietre
cenuşii, de culoarea fumului care a
ieşit din crematoriile celui de-Al
Treilea Reich, ne reamintesc ce a
rămas după cel care a stăpânit, cândva,
Germania şi Europa, din imobilul de
pe Voßstrasse: Holocaustul, 6 milioane
de evrei exterminaţi şi alte zeci de
milioane de victime civile, un continent
răvăşit şi o Germanie care a scăpat
cu greu de urmele bombardamentelor
şi ale împărţirii postbelice.
Totul, pe o stradă banală, burgheză.
Răul, într-adevăr, poate sălăşlui
oriunde.
De unde şi necesitatea memoriei.
