Tânărul Cioran
În „Carnets de l’Herne” au apărut vara trecută, pentru prima
oară în franceză, trei culegeri cuprinzând eseuri ale lui
Cioran scrise în anii 1932-1941, care se adaugă celor traduse
ceva mai demult de regretatul Alain Paruit în volumul
„Apologie de la barbarie” în Edition de l’Herne. Patrice Bollon
le consacră o cronică foarte pertinentă în „Le Magazine
littéraire” din iulie-august. Sunt mai multe observaţii interesante
în articolul jurnalistului francez. Una este că există o continuitate
subtilă între afirmaţiile tânărului Cioran, acela din epoca
berlineză şi bucureşteană, şi părerile eseistului „convertit”
la limba şi la cultura franceze de după război. Cititorul român
cunoştea această continuitate, cel francez o ignora. O a doua
remarcă priveşte ideile pro-fasciste ale junelui simpatizant
al lui Hitler. În linia unor cercetători actuali ai ideologiei
fasciste, nu ar fi vorba de pure „aberaţii”, ci de „una dintre
virtualităţile, vai, ale frumoasei gândiri occidentale şi el explică
în mod clar caracterul conştient şi aşezat al aserţiunilor celor
mai delirante, acelea ale tânărului Cioran”. De altfel,
Cioran nu s-a despărţit niciodată pe de-a-ntregul de idei
precum ale prietenului său francez de-o viaţă, Maurice
Bardèche (1907-1998), cumnatul lui Robert Brasillach, subtil
specialist în Stendhal şi Bloy, dar „fascist şi negaţionist
convins”. În al treilea rând, Bollon oferă o interpretare
interesantă a „elogiului barbariei” făcut de Cioran în eseurile
româneşti din tinereţe. Barbaria, ca întoarcere la elementaritatea
şi la autenticitatea fiinţei umane e o formă de anti-intelectualism,
ca şi fascismul, cu precizarea că Cioran nu dă acestuia din
urmă interpretarea doctrinară curentă, subliniindu-i îndeosebi
„mediocritatea” capabilă a galvaniza masele, spre deosebire
de „spiritul înşelător, de claritatea care secătuieşte sau de
domnia paralizantă a ideilor”, dar semnalându-i totodată
riscurile. În fine, nici antisemitismul lui Cioran n-ar fi unul
„fundamental”, în viziunea jurnalistului francez: „Percepţia
cioraniană a evreilor, foarte alambicată, în acelaşi timp anti
şi filosemită, era un pliu cultural, un efect în oarecare măsură
al tradiţiei (româneşti)”. În acest buzunar al istoriei noastre
ar fi văzut Cioran rolul evreilor în societatea românească: nu
o cauză a „mizeriei” noastre dintotdeauna, ci doar o „întârziere
a orei solemne a României”. Ultimul citat este din „Schimbarea
la faţă a României”.
Prezenţe româneşti
Volumul Anei Blandiana, Patria mea A4 (Editura Humanitas,
2010) s-a bucurat, pe parcursul anului 2015, de nu mai
puţin de cinci traduceri. În engleză, a apărut la Editura
Bloodaxe, Londra, cu titlul My native land A4, în spaniolă
şi catalană s-a publicat la Pretextos Madrid (Mi patria A4)
şi Jardins de Samarcanda, Barcelona (La meva patria A4),
în italiană la Aracne, Roma – La mia patria A4 şi, în fine, în
poloneză, la Gdansk (Moya ojczyna A4). Un succes care, de
bună seamă, merită semnalat.
Marea doamnă a teatrului armean
Am primit cu profundă tristeţe vestea
dispariţiei la Erevan, pe 24 noiembrie, a
celebrei actriţe Varduhi Varderesian,
născută la Focşani, în 1928, dar stabilită
în Armenia după cel de-Al Doilea Război
Mondial, în urma propagandei comuniste de
repatriere a armenilor. Provenea dintr-o
familie care, în 1915, în timpul Genocidului
Armean, se refugiase în România ospitalieră.
Din fericire, visul tinerei Varduhi Varderesian
de a se consacra carierei teatrale s-a împlinit
în Armenia, unde, după ce a traversat câţiva
ani de dificultăţi materiale, a absolvit Studioul
Teatrului Dramatic din Leninakan (azi Gyumri),
cel de-al doilea oraş important al ţării, cu
profunde tradiţii culturale, unde a şi jucat
până în 1958. Succesele repurtate în
primii ani pe scenă i-au permis să se mute
pe prima scenă a capitalei armene, la ceea
ce astăzi poartă numele de Teatrul Naţional
Academic „Gabriel Sundukian”. Acolo a
evoluat alături de cei mai mari actori, ajungând
foarte curând o vedetă iubită şi aclamată
de publicul din ţară şi de cel dintr-o serie de
ţări, cu prilejul turneelor.
Au rămas celebre interpretările lui Varduhi
Varderesian în piesa Pentru onoare a clasicului
armean Alexandr Şirvanzade (ulterior ecranizată),
în Otello de Shakespeare, în Fata fără zestre
de N. Ostrovski, dar şi în spectacole cu piese
de Eduardo de Filippo, Cronin, Casona,
Dostoievski, Arthur Miller, Garcia Lorca,
Dürrenmatt etc.
Un rol de referinţă din cariera actriţei a
fost cel al puştiului Johnny din Inima mea
e pe înălţimi de William Saroyan, piesă
cunoscută şi la Bucureşti din montarea de la
Teatrul „Bulandra”. Am avut şansa de a o
putea admira pe Varduhi Varderesian în acest
rol travesti, de compoziţie, pe care l-a interpretat
vreme de şaptesprezece ani şi despre care
marele poet armean Paruyr Sevac scrisese
că este „personajul cel mai saroyanesc”,
interpretarea actriţei însemnând „o lumină
totală, o seninătate care se răsfrânge în
sufletul spectatorului. Nicio grimasă, nicio
mişcare inutilă, nicio intonaţie de prisos (...)
Este greu să-ţi imaginezi un alt Johnny.”
O cunoscusem pe Varduhi Varderesian
cu prilejul unei vizite la Bucureşti, când
realizasem un interviu pentru „Nor Ghiank”.
Am revăzut-o apoi la Erevan în 1974, când
am admirat-o în piesa lui Saroyan, dar şi în
câteva piese din dramaturgia armeană
contemporană.
Alte succese memorabile din cariera actriţei
au fost Ranevskaia din Livada de vişini (Cehov),
prinţesa Mariam din Zeii cei vechi a dramaturgului
armean Levon Şant. La sărbătorirea a 50
de ani de teatru, actriţa strălucise în spectacolul
Monolog, după nuvela Simonei de Beauvoir.
În octombrie 2005, am întâlnit-o pe Karine
Khodikian, pe atunci ministru-adjunct al
Culturii, cunoscută prozatoare şi autoare a
unor piese de teatru, căreia i-am tradus
ulterior câteva proze scurte, precum şi piesa
Nu trageţi! Sunt deja moartă, care s-a
jucat vreme de un an la Cluj. Domnia sa
mi-a vorbit atunci despre o piesă pe care i-o
dedicase Doamnei Varderesian şi care urma
să se joace în acele zile de către o trupă
particulară pe scena Teatrului „Paronian”.
Premiera absolută avusese loc în primăvară
la Los Angeles. Am asistat la premiera
erevaniană cu Mamă, nu eşti singură. Varduhi
Varderesian şi-a dat întreaga măsură a
măiestriei sale artistice în rolul principal –
mama unei familii destrămate în urma unor
dificultăţi materiale şi a emigrărilor, piesa
încheindu-se totuşi cu o rază de speranţă.
Spectacolul a fost primit cu ovaţii şi cu multă
emoţie, căci oglindea o realitate contemporană
cu care se confrunta societatea armeană,
mesajul piesei fiind destul de trist, căci eroina
spunea, la un moment dat, că „o mamă trebuie
să se obişnuiască cu singurătatea.”
Varduhi Varderesian s-a bucurat de
cele mai înalte titluri onorifice, de ordine şi
medalii ale Statului şi ale Bisericii din Armenia,
dar mai ales de dragostea şi afecţiunea
compatrioţilor săi.
Tot atunci, în 2005, am făcut un amplu
interviu cu venerabila artistă (vezi vol. II din
Cu şi despre armeni), cu care prilej am evocat
îndelungata sa carieră, dar am discutat şi
despre volumul său autobiografic Basmul
vieţii mele, publicat cu doi ani în urmă. Îl
citisem cu nesaţ înainte de a pleca la Erevan
şi am profitat de ocazie să-l comentăm. Vorbea
minunat româneşte. Îşi aducea aminte cu
nostalgie de anii 1930, când învăţase la Şcoala
Armeană din Bucureşti, despre dascălii
săi, dintre care unii au avut un destin tragic,
căci fuseseră deportaţi în Siberia după război.
Îl avusese profesor de istorie şi geografie pe
Levon Garabet Balgian, devenit ulterior
episcop al Bisericii Armene din România, iar
mai târziu Vasken I, Catolicos şi Patriarh
Suprem al tuturor armenilor la Sf. Scaun
de la Ecimiadzin. Acesta mergea adeseori la
spectacolele actriţei şi, la un moment dat,
îi dăduse să recite câteva fragmente, pe care
le tradusese el însuşi din celebra scriere
medievală armeană Cartea plângerii de Grigor
Narecaţi în faţa unei delegaţii cu înalţi prelaţi
români. De altfel, recita versuri ale poeţilor
români la toate manifestările culturale
organizate de Asociaţia de Prietenie Armenia-
România.
Deşi trăia în patria-mamă, firele care o
legau pe Varduhi Varderesian de România
nu se destrămaseră. „Uneori – îmi spunea
Doamna Varderesian – iau versurile lui
Eminescu şi lectura lor îmi provoacă o dulce
tristeţe. Am impresia că în interpretarea mea
actoricească există un anume izvor ce provine
din România, pe care am să-l păstrez cât am
să trăiesc. Nu se uită niciodată locul unde te
naşti.”
A purtat în suflet dragostea şi dorul de
România, unde visa să vină într-o zi şi să
recite Eminescu în armeană şi în română.
N-a fost să fie aşa...
Madeleine Karacaşian
