„Memoriile unui fascist“
Sub acest titlu a fost republicat în
1976, patru ani după moartea
autorului, volumul Ruine al unuia
din cei mai controversaţi scriitori
francezi, Lucien Rebatet (1903-1972).
Volumul apăruse în plină Ocupaţie,
în 1942 şi se vânduse ca pâinea caldă
în 65.000 de exemplare, atât cât
permisese criza hârtiei de tipar.
„Scriitor pe cât de talentat, pe atât
de abject”, după cum scrie Pierre
Assouline în „Le Magazine littéraire”
din octombrie, Rebatet a fost un
portretist remarcabil, împroşcându-
şi cu vitriol confraţii care nu-i împărtăşeau
convingerile politice. Era filonazist,
antisemit, proclamând necesitatea
pogromurilor şi denunţându-i pe cei
din Rezistenţă. Cu un talent însă
nu mult mai prejos de al lui Céline.
Imediat după Eliberare, a fost condamnat
la moarte, ca şi Roger Brasillach, dar
a reuşit să se refugieze în Germania
(unde în altă parte?). Câteva din
„victimele” portretisticii sale au
semnat o petiţie în care solicitau
graţierea fugarului: Camus, Claudel,
Mauriac, Anouilh, Bernanos, Gide.
A fost graţiat, iar în 1952 a beneficiat
de legea amnistiei generale. După
ediţia trunchiată din urmă cu o jumătate
de secol, de curând a apărut un „Dosar
Rebatet” la Robert Laffont, cuprinzând,
între altele, „Ruine”. În prefaţă,
istoricul Pascal Ory nu e deloc îngăduitor
cu cartea: „o culegere de texte ale
sulfurosului jurnalist, polemist şi
scriitor”.
Doris Lessing, spionată de MI5
Acelaşi număr din „Le Magazine
littéraire” ne furnizează o informaţie
şocantă: romanciera Doris Lessing,
laureată Nobel în 2007, a fost
supravegheată timp de douăzeci de
ani de MI5, Serviciul Secret britanic
(interior). Faptul a devenit public
anul acesta, pe 21 august, când
au fost declasificate arhivele. Aşa sa
constatat că romancierei îi era
deschisă corespondenţa, ascultat
telefonul şi prietenii, la rândul lor,
urmăriţi. Totul a început în 1940,
când Doris Lessing s-a căsătorit
cu un militant comunist. Deşi acesta
va rupe legăturile cu partidul comunist
în 1956, ca urmare a reprimării de
către sovietici a Revoluţiei din Ungaria,
supravegherea va continua până
la sfârşitul deceniului.
Din nou despre Roland Barthes
Trei cărţi, din care una datând din
1978, reeditată, consacrate
moştenirii lui Roland Barthes au
apărut în Franţa cu ocazia
centenarului naşterii scriitorului. Le
comentează Jérôme Dupuis în numărul
pe octombrie al revistei „Lire”. Prima
reprezintă o culegere de scrisori
comentate, schimbate de Barthes şi
de, la data cunoştinţei lor, un tânăr
inginer de Poduri şi Şosele, Antoine
Compagnon, care tocmai lăsa ingineria
pentru literatură, recent autor, despre
care cititorii noştri au auzit, al unei
admirabile cărţi intitulate O vară cu
Montaigne. Amintirile şi interpretările
lui Compagnon sunt pline de căldură,
dar lucide, fără urmă de idolatrie.
Dupuis găseşte superbă evocarea din
Vârsta scrisorilor (Gallimard). Este
însă iritat de Prietenia lui Roland
Barthes (Seuil) a lui Philippe Sollers,
în care descoperă numeroase neadevăruri.
În plus, tendinţa de a face din autorul
„Mitologiilor” un „anarhist” inspirat
de Marx, numai bun să repete clişeele
sociologist-vulgare ale unui Bourdieu.
În carte, este reluat un articol din „Tel
Quel” din 1971, care arată că Sollers,
care avea atunci mintea junilor revoluţ
ionari de la 1968, are aceeaşi minte
şi astăzi, după aproape cincizeci de
ani. Cât priveşte Roland Barthes
fără dificultate a lui Michel-Antoine
Burnier şi Patrick Rambaud, Dupuis
e de părere că, deşi i-a căzut greu la
stomac semiologului, încă în viaţă
în 1978, ea e departe de a-i fi făcut la
fel de rău, dacă ar mai fi trăit, ca
amintirile lui Sollers.
Similitudini naţionaliste
Reeditată recent în Franţa, cartea
marelui istoric american Robert
Paxton din 1981, Vichy şi evreii,
scrisă în colaborare cu Michael
R. Marrus, ajunge la câteva concluzii
şocante pentru francezi. Deschiderea
arhivelor i-a permis lui Paxton să
descopere până la ultimele consecinţe
felul în care regimul de la Vichy a
colaborat cu nemţii în reprimarea
evreilor. Concluzia principală este că
nu nemţii l-au determinat pe Mareşalul
Pétain să procedeze la eliminarea
evreilor din învăţământ, justiţie şi,
în general, din funcţii publice, ci,
lucru şi mai grav, oamenii Mareşalului
sunt cei care au propus nemţilor
preluarea şi expedierea în lagărele
din Est a câtorva mii de evrei. Peste
toate, cei 30 sau 40 de mii de soldaţi
germani aflaţi în acelaşi timp în Franţa
nu puteau acoperi nevoia de forţă de
muncă pentru aprovizionarea frontului
german cu, de exemplu, cărbune,
aşa că treaba au făcut-o francezii
înşişi. Numeroşi istorici francezi
încearcă de decenii bune să spele
onoarea compatrioţilor lor colaboraţionişti.
Revelaţiile lui Paxton pot fi şocante
pentru francezi, nu însă şi pentru noi.
După căderea comunismului, a circulat
opinia că sovieticii sunt singurii
responsabili pentru crimele comuniste
din ţara noastră după Al Doilea Război.
M. Ungheanu, secretar de stat şi parlamentar
după 1989, a alcătuit o culegere
de articole, datorate unor eminenţi
intelectuali români şi publicate în
cursul anilor 1950, susţinând, în
prefaţă, ideea că la noi comunismul
a fost exclusiv un import ideologic
de la sovietici. Întâmplător sau nu,
cei mai mulţi semnatari erau evrei.
Nimic organic, aşadar, în comunismul
românesc! Idee, evident tendenţioasă,
de sorginte naţionalistă, ca şi aceea
denunţată de Paxton în cazul unor istorici francezi.
