Ovaţii pentru Martha Argerich
Recunoaşterea, popularitatea
unui artist se măsoară adesea
după durata şi intensitatea
aplauzelor care însoţesc
intrarea sa în scenă. Măsura
mai potrivită ar fi, însă, tăcerea
absolută din acest moment.
O asemenea linişte admirativă
s-a lăsat duminică în sala Laeiszhalle,
la finalul primei pauze. „Carnavalul”
lui Dvoøák se încheiase în forţă,
pianul pentru următoarea parte a
concertului fusese adus pe poziţie
în scenă, iar instrumentiştii îşi
reluaseră locurile în orchestră. Apoi,
timp de un minut, întreaga sală
şi-a ţinut respiraţia pentru a nu
tulbura liniştea aşteptării apariţiei
Marthei Argerich.
În deschiderea serii, directorul
orchestrei de la Laeiszhalle, Daniel
Kühnel, pregătise abil acest nivel
al aşteptărilor, amintind de „mitul
Argerich”, numind-o pe pianistă „o
legendă vie”, impunându-le practic
hanseaţilor, aparent rezervaţi, să o
aclame pe „La Argerich” în picioare,
încă de la prima ei intrare în scenă.
Judecând, însă, după aspectul ei
exterior, muziciana nu pare a pune
mare preţ pe „mitul Argerich” sau
pe statutul de diva; apariţia ei a fost,
în mod aproape provocator, lipsită
de orice urmă de glamour.
Mult din ce s-a scris despre ea
induce mai degrabă în eroare: cine
a citit descrierile ei, în care era numită
„vulcan”, „leoaică- sau tigroaică- a
claviaturii”, se aşteaptă la o apariţie
asemănătoare cu cea a tinerelor
pianiste cu ochi scânteietori care
se străduiesc asiduu să imite un mit.
Dar, aşa cum a dovedit prin
interpretarea piesei ei de rezistenţă,
Concertul în Mi bemol major de Liszt,
nu o caracterizează nici tunetul
octavelor, nici suspinul nostalgic,
ci o îmbinare foarte personală între
forţă şi lejeritate. Argerich pare în
elementul ei în momentele care
cer precizie şi sincronizare ritmică,
ca cele din allegreto-ul vivace cu
acompaniament de trianglu din
concertul lui Liszt.
Performanţa ei a fost onorată din
nou de aplauzele în picioare, puternice,
la fel de impresionante ca liniştea de
la început.
Ion Marin, prim dirijor invitat al
Orchestrei simfonice din Hamburg
a fost relativ distant, cu o expresie
corporală foarte rezervată şi o mimică
aproape inexistentă. Muzica lui Brahms,
însă, îi este în mod evident foarte
aproape. În interpretarea dată Simfoniei
nr. 1 de Johannes Brahms, în egală
măsură pasională şi fragilă, Marin
a reuşit să stârnească şi, în acelaşi
timp, să conţină cu rigurozitate clocotul
muzical. Dozând cu multă abilitate
tensiunea, Marin a condus muzica
spre puţinele momente culminante,
tema pentru corn din mişcarea finală
şi ultima intervenţie, de mare nobleţe,
a coralului pentru alămuri.
Muzicienii orchestrei simfonice,
care şi-au demonstrat întreaga
artă în interpretarea simfoniei
brahmsiene- cu precădere îi amintim
aici cornul şi clarinetul solo- au încheiat
cu un bis susţinut împreună cu
muzicienii debutanţi ai Orchestrei
de tineret Felix Mendelssohn, în care
i-am putut vedea în forma lor cea
mai simpatică.
Acest concert de an nou al Orchestrei
simfonice din Hamburg a fost ultimul
concert de orchestră al „erei Laeiszhalle
şi atât”, cum a numit-o Kühnel,
eveniment care trebuie interpretat
şi ca un anunţ şi semnal către viaţa
muzicală hamburgheză: chiar şi în
această săptămână dominată de de
tam-tam-ul din jurul lansării noii săli,
Elbphilharmonie, muzica bună răsună
pe scena Laeiszhalle.
Premiul Nikos Gatos 2016
După cum anunţă presa franceză, Premiul
literar Nikos Gatsos 2016 a fost decernat lui
Charles Aznavour pentru ansamblul operei
sale, ca autor a peste 800 melodii, a anunţat
Centrul mediteranean pentru literatură.
Creat în 2012, dececernat şi altor cântăreţi
francezi (Serge Lama, Guy Béart), acest premiu
poartă numele lui Nikos Gatsos (1911-1992),
unul dintre ultimii poeţi suprarealişti de
limbă greacă şi recompensează anual autori ai
unor melodii şi poezii.
Charles Aznavour, în vârstă de aproape
93 de ani, s-a distins pentru „că a inventat
o nouă manieră de a scrie cântece”, a precizat
juriul prezidat de cântăreaţa Nana Mouskouri.
După ce a concertat recent în Belgia, prezent
pe afişul Palatului Sporturilor din Paris în trei
concerte, între 21 şi 28 decembrie, cântăreţul
a primit premiul în seara de luni, 19 decembrie,
la Ambasada Greciei din Paris, în prezenţa unor personalităţi, printre care
şi Hélène Carrère d’Encausse, membră de onoare a Academiei Franceze.
La secţia de poezie, Premiul Nikos Gatsos a fost decernat iraniencei
Roja Chamankar pentru culegerea intitulată „Je ressemble à une chambre
noire” (Editura Bruno Doucey) şi libanezului Akl Awit.
Ivănceanu în englezeşte
Patru poezii ale lui Vintilă Ivănceanu din volumul său de debut din 1967,
Cinste specială, au fost traduse în englezeşte şi publicate în ultimul
număr al revistei americane Pleiades, 37 din 2016: The Minstrel’s Death,
The Execution, Hatts off şi Epistle to Friends. Traducătorul este Victor
Pambuccian, profesor de informatică la Arizona State University,
mare iubitor al poeziei moderniste româneşti şi poet el însuşi, autor al unei
antologii tematice intitulate Anthology of Romanian Avant-Garde Influenced
Poetry, apărute în 2011 ca număr special al revistei International Poetry
Review, cu texte de Tristan Tzara, B.Fundoianu, M.Blecher, Gherasim
Luca, Gellu Naum, Geo Dumitrescu, Paul Celan, Ion Caraion, Nora Iuga,
Nichita Stănescu, George Almosnino, Constantin Abăluţă, Vintilă Ivănceanu
şi Mariana Marin. Despre această frumoasă antologie Nora Iuga a scris în
paginile României literare un articol emoţionat în 2012, nr.14.
Cele patru poeme ale lui Vintilă Ivănceanu sunt precedate de un mic eseu
în care este prezentat grupul oniricilor pe care l-a ilustrat (D.Ţepeneag,
L.Dimov, V.Mazilescu, G.Almosnino şi Nora Iuga), făcând trimitere şi la
cele două valuri de poeţi ai avangardei din antologia citată, cel al lui Tzara
şi Vinea şi cel al lui Gellu Naum, Eugen Ionescu şi M.R.Paraschivescu.
Jocul celor o sută de frunze de Varujan Vosganian
elogiat în presa de limbă germană
Povestirea Jocul celor o sută de frunze de Varujan Vosganian a fost elogiată
în presa de expresie germană. Jocul celor o sută de frunze face parte
din volumul omonim al lui Varujan Vosganian – apărut la Polirom în anul
2013 – şi a fost publicată de curînd la editura vieneză Zsolnay, în traducerea
lui Ernest Wichner, fiind prezentată cititorilor ca roman.
Reproducem cîteva extrase din presa de limbă germană:
Berliner Zeitung: „Jocul celor o sută de frunze este o carte fascinantă şi
care reconfirmă, după Cartea şoaptelor, valoarea autorului. Romanul îşi
datorează farmecul magiei personajelor şi întîmplărilor”.
Deutschlandfunk Buchermarkt: „Un roman de doar două sute de
pagini, dar o mare operă literară. Un lucru este sigur: Jocul celor o sută de
frunze este o carte după citirea căreia lumea arată puţin altfel.”
Literaturkritik: „După Cartea şoaptelor, marea epopee a armenilor, Jocul
celor o sută de frunze cristalizează o mare parte din istoria recentă a României”.
Freie Presse: „Vosganian este un artist fascinant. El a dobândit marele
triumf literar cu tulburătorul best-seller Cartea şoaptelor. Dar Jocul celor o
sută de frunze are o scriitură mai complexă. Cititorii cu un bun-simţ al limbii,
care nu se tem să accepte pasaje misterioase şi suprarealiste, sunt sfătuiţi
să citească această carte despre un capitol delicat din istoria sudest-europeană
contemporană, şi pe care traducerea lui Ernest Wichner o transformă
într-o întâlnire strălucitoare cu limba germană.”
