Preţul boemei
În rîndul scriitoriilor elveţieni, Ludwig Hohl (1904-
1980) e un nume prea puţin cunoscut, în ciuda preţuirii
de care s-a bucurat din partea colegilor de breaslă.
Max Frisch, Elias Canetti sau Adolf Muschg i-au lăudat
opera, iar Friedrich Dürrenmatt a lansat chiar o
butadă: „Alţi scriitori îşi au metresele lor, în schimb eu
îl am pe Hohl”. Lăsăm cititorii să priceapă singuri la ce
anume se referă Dürrenmatt. Cartea lui de căpătîi,
intitulată Însemnări şi apărută în 1967, e un amestec de
apoftegme filosofice, interpretări onirice şi versuri sibilinice.
Ludwig Hohl s-a născut într-o famile protestantă din
Netstal, cantonul Glarus, şi a urmat cîteva şcoli în cantonul
Thurgau, fără să-şi dea însă bacalaureatul. Cît despre
studii superioare, nici vorbă. Emancipat pînă la a-şi face
din frondă un principiu, şi-a dus viaţa dintr-un expedient
în altul, ţinînd cu dinţii la libertatea de scriitor pe cont
propriu. Treptat, destinul i-a alunecat în boemă, lui Hohl
ducîndu-i-se buhul de noctambul, băutor şi, culmea,
alpinist, deşi în cazul lui cuvîntul „căţărător” e mai nimerit.
Se spune că dormea în beciuri şi-şi scria versurile pe
articole de lenjerie intimă. Ca întotdeauna cînd biografia
o ia înaintea operei, după moarte numele i-a intrat în
umbră, supravieţuind mai mult prin superlativele pe care
Frisch sau Canetti le-au rostit despre el.
Un monstru al erudiţiei
S-au împlinit 300 de ani de la moartea lui Gottfried
Wilhelm Leibniz, despre care se zvonea că, de cum
se trezea dimineaţa, avea deja în minte atîtea idei
că nu-i ajungea toată ziua ca să le pună pe hîrtie.
Oricîtă exagerare am bănui în aceste cuvinte, dintr-un
dram de adevăr trebuie să se fi inpirat ele, dovadă
polivalenţa unui spirit care s-a remarcat printr-o curiozitate
nesăţioasă. Cu toate că avea formaţie juridică, Leibniz
s-a risipit într-o puzderie de pasiuni intelectuale: filosof,
consilier politic, matematician (precursor al calculului
diferenţial şi integral), terapeut în stare a scrie reţete
medicale, tehnician făcînd schiţe de submarin, planuri
de iluminare a străzilor, scheme pentru pompele de apă
sau mecanisme pentru mori eoline.
Născut la Leipzig într-o familie protestantă, Leibniz
a studiat în mai multe Universităţi (Jena, Nürnberg,
Leipzig), dar erudiţia şi-a căpătat-o printr-o uriaşă muncă
de autodidact. Dorinţa lui acerbă a fost să-şi pună spiritul
în slujba îndrumării capetelor politice, oferindu-le sfaturi,
analize şi prognoze. Cît a stat la Curtea de la Hanovra
a purtat o corespondenţă enormă cu aproape o mie de
persoane, lăsînd posterităţii peste 20 000 de epistole.
Teodiceea, lucrarea în care caută să-l dezvinovăţească
pe Dumnezeu de apariţia răului în lume, s-a născut
din dialogurile pe care le-a purtat cu Sophie Charlotte,
fiica prinţului de Hanovra. Charlotte avea ulterior să
devină prima regină a Prusiei. Una din ideile celebre
ale lui Leibniz, aceea că Dumnezeu nu ar fi putut face
o lume mai bună decît a noastră, pe care o găsim deformată
sub forma clişeului „cele mai bune din lumile posibile”,
a fost persiflată de Voltaire în romanul Candide. Dar chiar
luată în rîs, ideea lui Leibniz a supravieţuit peste generaţii,
asemenea unui şlagăr romantic pe care omenirea
simte nevoia să-l fredoneze în clipele de entuziasm. A
murit pe 14 noiembrie 1716, arhiva lui conţinînd peste
100 000 de pagini de manuscris. Nici măcar jumătate
din ele nu au fost publicate, principalul impediment fiind
că majoritatea notiţelor sînt în stadiu de ciornă, fără a
putea fi adunate sub o temă sau sub un titlu. Comemorarea
celor 300 de ani a fost marcată de cartea lui Eike Christian
Hirsch, Vestitul domn Leibniz – o biografie, apărută de
curînd la Editura C. H. Beck din München.