Noi dovezi în jurul manuscriselor de la Marea Moartă
O echipă arheologică israeliano-americană, condusă
de profesorii Oren Gutfeld (Universitatea Ebraică
din Ierusalim) şi Randall Price (Liberty University,
Virginia), a făcut recent câteva descoperiri care
confirmă ipoteza că sulurile de la Marea Moartă
datează din perioada celui de-Al Doilea Templu.
Echipa condusă de cei doi arheologi şi formată din
studenţi de la Liberty Univerity a desfăşurat lucrări
de excavaţii în cea de-a 12-a grotă de la Qumran,
în care au fost găsite cele mai multe dintre sulurile
de aramă cunoscute ca „Manuscrisele de la Marea
Moartă”.
Cu prilejul acestor excavaţii, a fost găsit un tezaur
de obiecte casnice din ceramică: vase, borcane şi capace,
folosite pentru depozitarea măslinelor, a curmalelor
şi a cerealelor. Au fost găsite chiar şi rămăşiţe organice
de măsline şi curmale, ceea ce constituie cu adevărat
o premieră la Qumran.
Aceste descoperiri, făcute chiar în grota care a
adăpostit sulurile găsite în 1947 de Roland de Vaux, au
permis arheologilor să dateze cu certitudine epoca
din care provin: perioada celui de-al Doilea Templu
(sec. VI î. C. - sec. I d. C.).
Un element senzaţional al săpăturilor recente l-a
constituit descoperirea, într-unul din borcane, a unui
sul de pergament manuscris, dat fiind faptul că, după
tezaurul din 1947, s-au mai găsit extrem de rar manuscrise.
Pergamentul se află deja în custodia Autorităţii Arheologice
Israeliene, care a anunţat un program de cercetare şi
conservare a documentului.
Un episod macabru
S-au împlinit 72 de ani de la
bombardamentul de pe urma
căruia oraşul Dresda, una din
podoabele arhitecturii baroce,
a fost preschimbat într-un întins
morman de moloz. Distrugerea capitalei
landului Sachsen nu a fost o excepţie,
toate oraşele mari ale celui de-al
treilea Reich, de la Hamburg la
Stuttgart, de la Dortmund la Nürnberg,
au fost literalmente reduse la înfăţişarea
unor ruine. Dacă totuşi Dresda s-a
întipărit în memoria germanilor
ca un simbol al distrugerii gratuite
e pentru că totul s-a petrecut într-o
singură noapte, între 13-14 februarie
1945. Cum astăzi presa germană
este controlată ideologic atunci cînd
e vorba de suferinţele populaţiei
autohtone, potrivit clişeului că nemţii,
scutiţi de nenorociri, nu au făcut
decît să aducă altora nenorocirea,
numărul victimelor a fost constant
micşorat, dar nu oricum, ci printr-o
reducere drastică. Aşa se face că,
deşi cifra acceptată de specialişti
este de 250 000 de victime, elevii
învaţă la şcoală că numai 25 000 de
indigeni şi-au pierdut viaţa în noapte
fatidică. Cui se încumetă să indice
numărul real i se atrage atenţia că
e părtinitor, ba chiar dornic de a
institui un monopol german asupra
suferinţei. Timoraţi, istoricii preferă
să ocolească subiectul, din teama
de a nu fi marginalizaţi. Singurii
care spun adevărul sînt istoricii din
alte ţări, asupra cărora autocenzura,
din fericire, nu are nici un efect. Să
ne mărginim atunci să evocăm,
simplu, un episod macabru din istoria
Europei.