Noi dovezi în jurul manuscriselor de la Marea Moartă

O echipă arheologică israeliano-americană, condusă de profesorii Oren Gutfeld (Universitatea Ebraică din Ierusalim) şi Randall Price (Liberty University, Virginia), a făcut recent câteva descoperiri care confirmă ipoteza că sulurile de la Marea Moartă datează din perioada celui de-Al Doilea Templu.

Echipa condusă de cei doi arheologi şi formată din studenţi de la Liberty Univerity a desfăşurat lucrări de excavaţii în cea de-a 12-a grotă de la Qumran, în care au fost găsite cele mai multe dintre sulurile de aramă cunoscute ca „Manuscrisele de la Marea Moartă”.

Cu prilejul acestor excavaţii, a fost găsit un tezaur de obiecte casnice din ceramică: vase, borcane şi capace, folosite pentru depozitarea măslinelor, a curmalelor şi a cerealelor. Au fost găsite chiar şi rămăşiţe organice de măsline şi curmale, ceea ce constituie cu adevărat o premieră la Qumran.

Aceste descoperiri, făcute chiar în grota care a adăpostit sulurile găsite în 1947 de Roland de Vaux, au permis arheologilor să dateze cu certitudine epoca din care provin: perioada celui de-al Doilea Templu (sec. VI î. C. - sec. I d. C.).

Un element senzaţional al săpăturilor recente l-a constituit descoperirea, într-unul din borcane, a unui sul de pergament manuscris, dat fiind faptul că, după tezaurul din 1947, s-au mai găsit extrem de rar manuscrise. Pergamentul se află deja în custodia Autorităţii Arheologice Israeliene, care a anunţat un program de cercetare şi conservare a documentului.

Un episod macabru

S-au împlinit 72 de ani de la bombardamentul de pe urma căruia oraşul Dresda, una din podoabele arhitecturii baroce, a fost preschimbat într-un întins morman de moloz. Distrugerea capitalei landului Sachsen nu a fost o excepţie, toate oraşele mari ale celui de-al treilea Reich, de la Hamburg la Stuttgart, de la Dortmund la Nürnberg, au fost literalmente reduse la înfăţişarea unor ruine. Dacă totuşi Dresda s-a întipărit în memoria germanilor ca un simbol al distrugerii gratuite e pentru că totul s-a petrecut într-o singură noapte, între 13-14 februarie 1945. Cum astăzi presa germană este controlată ideologic atunci cînd e vorba de suferinţele populaţiei autohtone, potrivit clişeului că nemţii, scutiţi de nenorociri, nu au făcut decît să aducă altora nenorocirea, numărul victimelor a fost constant micşorat, dar nu oricum, ci printr-o reducere drastică. Aşa se face că, deşi cifra acceptată de specialişti este de 250 000 de victime, elevii învaţă la şcoală că numai 25 000 de indigeni şi-au pierdut viaţa în noapte fatidică. Cui se încumetă să indice numărul real i se atrage atenţia că e părtinitor, ba chiar dornic de a institui un monopol german asupra suferinţei. Timoraţi, istoricii preferă să ocolească subiectul, din teama de a nu fi marginalizaţi. Singurii care spun adevărul sînt istoricii din alte ţări, asupra cărora autocenzura, din fericire, nu are nici un efect. Să ne mărginim atunci să evocăm, simplu, un episod macabru din istoria Europei.