Ce fel de oameni sunt scriitorii?
Nu e o întrebare retorică,
aşa cum ar putea părea,
ci una la care încearcă
să răspundă, aflăm din
Le Nouvel Observateur, un
supercalculator. Maşinăria
concepută de IBM are şi un
nume, Watson (vreo legătură,
poate, cu ajutorul celebrului
detectiv?) poate să-i „citească”
pe autori după ce parcurge
un text scris de ei, lung
de cel puţin 100 de cuvinte,
în limbile engleză sau spaniolă.
Redactorii de la Nouvel Obs
s-au amuzat livrându-i lui
Watson texte de Camus,
Flaubert, Molière, Corneille,
Voltaire, Zola, Jules Verne,
Stendhal, Sartre şi Hugo.
Ce iese: pe Camus nu-l prea
interesează reuşita, Flaubert
e cam naiv, spre deosebire
de Molière, Corneille e
sociabil, Voltaire e calm şi
sincer, ca şi Zola, ispitit, în
plus, de traiul bun (doar îşi
făcuse casă de vacanţă!).
Despre Jules Verne
calculatorul spune, fără
să se înşele, că avea multă
imaginaţie, deşi sceptic şi
insensibil, ca şi Stendhal.
Hugo e, şi el, destul de sever.
Sigur că, pornind de la un
ispititor joc de vacanţă, la
urma urmei, ne putem pune
o mulţime de probleme.
Contează traducerea, dat
fiind că Watson nu ştie
franceză? Contează opera
literară din care i s-a dat să
citească? Genul, perioada?
Oricum ar fi, ultraperformanta
jucărie a celor de la IBM
încearcă să astâmpere o
curiozitate firească: ce fel
de oameni sunt scriitorii.
Pornind de la cărţile lor,
ceea ce nu e puţin lucru.
Problemele universităţilor
Nu de mult, în The New
York Review of Books,
Andrew Delbanco a
publicat, pe baza unei
bibliografii respectabile, o
analiză a sistemului universitar
american, din perspectiva
unui deziderat istoric,
acela de a avea cât mai mulţi
tineri absolvenţi de studii
superioare. Totuşi, Delbanco
demonstrează, cu cifre, că
numărul lor scade şi, mai
mult, tinerii au un acces
diferenţiat la educaţie, în
funcţie de posibilităţile financiare
ale familiei. Educaţia
superioară e o investiţie,
asupra rentabilităţii căreia
planează semne de întrebare,
existând voci care susţin că
mai bine joci la loto decât
să plăteşti taxe de studii.
Evident, sunt exagerări, însă
problemele din sistem, care
să descurajeze o astfel de
investiţie, importantă pentru
multe familii, nu lipsesc. În
universităţi, atât în cele
publice, cât şi în cele private,
se copiază frecvent la examene,
provocările şi încurajă
rile lipsesc, standardele
sunt scăzute. Una din cărţile
la care Delbanco face referire
pune punctul pe i vorbind
despre o convenţie tacită
între universităţi şi studenţi
ca fiecare să nu ceară prea
mult de la celălalt. Iar
problemele vin din chiar
misiunea generică a
universităţii, de a crea
cunoaştere, transmiţând,
în acelaşi timp, ceea ce se
ştie deja. Astfel, noi domenii
de studiu se tot adaugă celor
vechi, şi costurile cresc
încontinuu. Iar strategiile
de tăiere a lor – profesori
cu grade mai mici, prost
plătiţi, supraaglomeraţi şi
fugăriţi între nenumărate
norme – glosează amar
Delbanco, nu le convin decât
directorilor financiari. Sunt
lucruri care ne sună dureros
de cunoscut şi, din păcate,
analiza lui Delbanco nu vine
cu soluţii-minune. Însă
dezbaterea reală, sprijinită
pe cărţi serioase care discută
mutaţiile sistemului universitar
din America şi, mutatis
mutandis, de peste tot, face
diferenţa între preocupare
reală şi văicăreală fără temei.
