Samba şi fotbal

Cu şase luni înainte de debutul Turneului final al Campionatului Mondial de fotbal care va avea loc în Brazilia, numărul revistei franceze „L’Express” de la jumătatea lui decembrie se deschide cu un interviu cu Chico Buarque, compozitor, cântăreţ şi scriitor brazilian cunoscut, consacrat evenimentului din iunie 2014. Dată fiind pasiunea brazilienilor pentru fotbal, alegerea temei şi a persoanei intervievate se explică. Buarque a început prin a juca fotbal profesionist şi joacă până astăzi, când are 69 de ani, pe un mic teren de lângă casa lui dintr-un cartier chic din Rio de Janeiro. De ce sunt brazilienii atât de buni la dribling, întreabă reporterul. Răspunde Buarque: „Cu puţine excepţii, cei mai mari dribleri brazilieni au fost negri. Uşurinţa cu care îşi mişcă picioarele şi coapsele este aceea a dansatorilor de samba. Chestiune de instinct: driblingul pretinde corpului prezenţă de spirit […] De la 6 ani, puştii din favelas sunt capabili de cele mai neaşteptate gesturi. Înclinaţia brazilienilor pentru dribling le poate fi uneori fatală. E vorba de cultura noastră malandro. Acesta e un personaj carioca tipic, suspect şi juisor. Mersul lui e suplu, el dansează şi merge, simulează şi disimulează, la limita dintre bine şi rău, dintre legal şi ilegal. Banul poate cădea pe o faţă sau pe cealaltă. Malandro e un descurcăreţ: un dribler social. Driblingul aparţine culturii braziliene […] Poporul nostru e infantil: fotbalul îi aminteşte de copilărie. Nu toţi puştii merg la şcoală, dar nu există nici unul care să nu fi dat cu piciorul în minge, pe un colţ de plajă sau pe stradă. Ca să joci, n-ai nevoie de nimic. Fotbalul ne uneşte, bogaţi şi săraci, albi, metişi şi negri. Ierarhiile dispar […] În Brazilia fotbal înseamnă democraţie. Probabil singura veritabilă la noi.”

A murit Peter O’Toole

A fost unul dintre cei mai mari, dar şi mai ciudaţi actori de film. Opt nominalizări la Oscar nu i-au adus nici un premiu, dacă nu-l punem la socoteală pe cel pentru întreaga activitate, din 2003, care a fost mai degrabă unul de consolare. A jucat în filme regizate de David Lean, Herbert Ross sau John Huston, unele, excepţionale precum Beckett, 1964, altele, catastrofale precum Caligula, 1979, alături de Katharine Hepburn, Marlon Brando, Omar Sharif, Alec Guinness şi de alţii. Debutul şi l-a făcut în 1962 în Lawrence de Arabia, o veritabilă epopee cinematografică pentru care a fost nevoie de doi ani de filmări. Succesul a fost imens şi, din păcate, niciodată egalat mai târziu. Avea dreptate partenera lui din Leul în iarnă, Katharine Hepburn, să spună că a fost un risipitor al uriaşului lui talent.

Dispariţia unui geniu

În martie 1938, un bărbat de 31 de ani a dispărut fără urmă în largul mării din vecinătatea oraşului Neapole. Nu se cunosc nici motivele, nici natura gestului. Bărbatul era un fizician genial, Ettore Majorana, care prezisese existenţa unor particule subatomice în stare să explice aşa numita „materie neagră” care ocupă peste 80% din univers. E considerat de fizicianul Etienne Klein, care i-a consacrat de curând colegului său de profesie, nu şi de generaţie, o carte, un fizician de valoarea lui Newton sau Galilei. Cartea nu rezolvă misterul morţii, de altfel, nici nu-şi propune asta, ci urmăreşte destinul unui om care n-a trăit ca toţi oamenii, refuzând onorurile, Medalia Fields, de exemplu, Nobelul matematicienilor, izolându-se treptat de toţi şi de toate. Klein crede că Majorana prevăzuse consecinţele practice ale descoperirilor în materie de atom ale fizicii anilor 1920-1930. Să-l fi dus teama de crearea bombei atomice la disperare şi să fi voit să atragă atenţia lumii asupra celei mai mari primejdii de care ştiinţa lui se făcea răspunzătoare? Poate că o explicaţie mai simplă ar fi aceea că Majorana suferea de schizofrenie-paranoidă, lesne de identificat în comportamentul lui.

Pictură chineză contemporană

Cine ar fi crezut? Mai întâi, că pictura chineză contemporană va cuceri interesul muzeelor şi galeriilor de artă din New York, Paris şi Hongkong, făcând să se vorbească de artişti de al căror nume nu se auzise până ieri sau bătând toate recordurile de vânzare (Ultima cină de Zeng Fanzhi, imitând Cina cea de taină a lui Leonardo, s-a vândut recent la o licitaţie a Sotheby’s pentru 23 de milioane de dolari)? Şi apoi, că multe din pânze, în general, de mari dimensiuni, amintesc de maniera simplistă figurativ a realismului-socialist, impus de Mao şcolilor de artă din China. Colecţionarii par înnebuniţi de uriaşele, naivele, uneori groteştile tablouri, pe care criticii occidentali de artă le găsesc „percutante” în urieşenia, naivitatea şi grotescul lor. Greu de explicat această veritabilă nostalgie după o „metodă de creaţie”, cum i se spunea în limbajul propagandiştilor de partid şi de stat ai epocii staliniste, care a distrus practic arta, şi nu numai aceea plastică, dar şi cinematograful sau literatura, în Uniunea Sovietică şi în toate ţările fostului lagăr comunist vreme de decenii. Privite cu spirit critic, chiar dacă lasă la o parte latura festivencomiastică a picturii realistsocialiste de odinioară şi adaugă o puternică tuşă barocă, specific orientală, după cum observa G.Călinescu într-un eseu celebru, pânzele cu pricina sunt sub raport artistic modeste, simpluţe şi, ca să spunem totul, „urîte”.

Încă o dispariţie: Joan Fontaine

Actriţă preferată a lui Alfred Hitchcock, soră a Oliviei de Havilland, altă celebritate a filmului din anii 1940, Joan Fontaine a murit duminică, 15 decembrie, o zi după Peter O’Toole, în vârstă de 96 de ani. A primit Oscarul pentru cel mai bun rol feminin în 1942 în filmul Bănuieli, cu Cary Grant. Rivalitatea ei cu Olivia era celebră. Sunt singurele surori din istoria filmului care au primit, şi una, şi alta, Oscarul. Joan a mai avut o nominalizare pentru rolul ei de debut în Rebecca lui Hitchcock în 1940. În afară de cariera cinematografică, a fost pilot de avion, jucătoare profesionistă de golf şi posesoare a unei diplome în arhitectura de interior.