„În Franţa, muzica se aude, dar nu se ascultă“

Este părerea cântăreţului Michel Sardou, mare cititor al lui Cioran şi Diogene Laertius, care a acordat de curând un interviu ziarului „Le Figaro”. După 50 de ani de carieră, Sardou s-a lăsat convins să întreprindă din nou un turneu prin Franţa. Ceea ce l-a determinat să accepte a fost faptul că multe din cântecele sale au trebuit „actualizate” din punctul de vedere al tehnicii de imprimare. „În general, observă el, nu cântecul îmbătrâneşte, sunetul e cel care se ridează.” Cu această ocazie, Sardou şi-a amintit de reacţiile de tot felul pe care cântecele lui le-au stârnit şi le stârnesc: ieri, J’ai envie de violer des femmes, astăzi, Temps des colonies. Din motive diferite, dar de aceeaşi natură şi anume ideologică. În nici un caz, susţine Sardou, cel dintâi cântec menţionat nu face apologia violului, nici cel din urmă pe a colonialismului. Tocmai felul în care compatrioţii lui aud muzica fără s-o asculte cu adevărat, care i-a inspirat remarca din titlul interviului, este de vină pentru interpretarea tendenţioasă a mesajului unora din cântecele lui.

O carte despre extremism

Ziarist şi actor, francezul Christophe Bourseiller a publicat recent o carte consacrată extremismelor de tot soiul, plină de interesante observaţii. Opinia autorului este că extremismul e suma socială a unor nemulţumiri individuale proprii unor personalităţ i maniheiste. Extremistul este conştiinţa unor inşi cu structură debilă şi infantilă. El trăieşte sub imperiul unor imperative categorice, refuzând nuanţa, ambiguitatea, ambivalenţa. E un fanatic care tranşează, un medium ideal pentru certitudinea altora, care îl inspiră şi îl manipulează. Nu i se poate pune la îndoială buna-credinţă, deşi se comportă violent, agresiv, ca orice fanatic. Proverbul popular care i se potriveşte este: „drumul spre iad este pietruit cu cele mai bune intenţii”.

Cele patru vieţi ale lui Sherlock Holmes

Cine ar fi crezut că primul personaj memorabil al romanului poliţist se dovedeşte la fel de viu la vârsta de 150 de ani cum era la mijlocul secolului XIX când s-a născut? E vorba fireşte de Sherlock Holmes, detectivul inventat de Arthur Conan Doyle, care şi-a simţit într-atât celebritatea concurată de eroul său, încât a hotărît să-i pună capăt zilelor, dar a fost obligat de protestele cititorilor să-l reînvie. N-avea însă nici cea mai mică idee că, odată reînviat, Sherlock Holmes va refuza să moară. Aşa se face că e viu şi astăzi, după atâta amar de vreme, cum vă spuneam. Să lăsăm la o parte ediţiile operelor în care apare sau ţările în a căror limbă au fost traduse, ca şi cluburile care poartă numele bravului detectiv. Să ne ocupăm de cărţile care i s-au consacrat. Nu de toate, fireşte, ar fi imposibil. Să le luăm doar pe cele patru care au apărut în Franţa aproape simultan la acest început de an. Una se intitulează Misterul Sherlock şi este un roman datorat lui J.M. Erre, în care zece eminenţi specialişti în Holmes, reuniţi în congres într- un orăşel elveţian, sunt omorîţi de o avalanşă, nici vorbă suspectă, aşa că un detectiv încearcă să dezlege misterul cu metoda lui, bineînţeles, Sherlock Holmes. Conan Doyle contra Shelock Holmes de Emmanuel Le Bret este un eseu în care autorul şi personajul lui sunt puşi în oglinzi paralele. Metoda lui Sherlock Holmes de Dominique Meyer-Bolzinger lărgeşte graniţele interesului pentru eroul nostru dincolo de literatură şi anume în ştiinţă. Analiza indicilor de către Sherlock e comparată cu aceea a clinicienilor neurologi de la finele secolului XIX. În sfârşit, Luc Boltanski îl plimbă pe Sherlock prin sociologia de tip Bourdieu într-un veritabil studiu teoretic intitulat Enigme şi comploturi. O anchetă referitoare la anchete. Foarte discutabilul studiu face din personajul lui Conan Doyle un revelator pentru raporturile dintre Statul represiv şi individ. Nu-mi surâde ideea de a-l lega pe Sherlock de statul liberal englez şi pe Maigret de pulsiunile autoritare de tip Vichy ale statului francez. Culmea inocenţei ideologice, emulul mai degrabă al lui Lucien Goldman decât al lui Bourdieu, măcar în pasajul care urmează, o atinge când explică felul în care romanul poliţist îşi întinde picioarele în patul procustian al realităţii: „Contradicţia pe care romanul poliţist de la începuturile sale o pune în evidenţă constă în faptul că el dezvăluie şi disimulează în acelaşi timp şi ea este una şi aceeaşi cu contradicţia pe care o constată m în statul de drept când se suprapune peste societatea capitalistă compusă din clase”. Simpatică este, în schimb, definiţia romanului poliţist ca (Marx să trăiască!) „opiumul popoarelor”: „(Romanul poliţist) este o lectură rezervată momentelor de singurătate dinaintea somnului, care nu ţine conştiinţ a trează decât ca să o adoarmă mai bine câteva clipe mai târziu”.

Masca lui Guy Fawkes

Revista noastră a semnalat printre primele şi, nu o singură dată, problema piratajului electronic şi a încălcării drepturilor de proprietate intelectuală. În Franţa legislaţia prevede reglementă ri severe prin Hadopi, o organizaţ ie care reprimă pirateria, dar care n-a aplicat deocamdată nici o penalitate, mulţumindu-se cu avertismente, ignorate suveran de internauţi. Între timp, 40 de ţări au semnat tratatul ACTA, referitor la interzicerea descărcărilor ilegale de filme, cărţi sau muzică pe internet. Autorităţile din SUA au închis site-ul MegaUpload şi l-au arestat pe fondatorul lui, care ducea o viaţă de nabab în Noua Zeelandă. Dificultăţi cu poliţia a avut şi junele hacker francez de origine turcă, Pierrick Goujon, zis Triskel. Cei mai iritaţi au fost hackerii cunoscuţi, dar nu între ei, sub numele de Anonymous, care au spart codurile mai multor instituţii din lume în semn de protest şi de avertisment. Părerile sunt împărţite în ce priveşte caracterul deschis al internetului, deşi folosirea lui liberă conduce la privarea creatorilor de drepturile lor legale de proprietate şi la exploatarea operelor de către terţe persoane care strâng, pe această cale, o avere necuvenită. Paradoxul face ca aceia care pledează cauza transparenţei internetului să se proclame anonimi. Masca pe care ei o poartă în diferite ocazii, când manifestează public, de exemplu, este aceea de care se folosea un celebru terorist, cum i-am zice noi astăzi, Guy Fawkes, contemporan al lui Shakespeare. Fawkes a vrut să arunce în aer clădirea Parlamentului britanic. A fost spânzurat în 1606, la 36 de ani. Aviz hackerilor contemporani!