Viaţa în cuplu
Doi americani, soţ şi soţie, Robert şi Alina Crumb, publică de peste 40 de ani cărţi de B.D. inspirate aproape exclusiv din viaţa în cuplu. E vorba mai ales, de propriul cuplu. Pe care îl „povestesc” fără jenă, cu toate ale lui, unele ruşinoase, altele caraghioase. Un prieten care a aruncat o privire pe cea dintâi istorioară desenată de ei, le-ar fi atras atenţia că n-ar trebui să-şi spele rufele murdare în public. Rezultatul amicalului sfat a fost că au pus drept titlu acelui prim B.D. „Rufe murdare”. Succesul a fost de la început imens. Cu două decenii în urmă, soţii Crumb s-au stabilit într-un orăşel francez, continuând să-şi divulge public problemele de cuplu, inclusiv aventurile extraconjugale, profitând de curiozitatea, mănos răsplătită, a editorilor francezi. Alina participă la viaţa orăşelului cu mult entuziasm şi scrie scenariile. Mai talentat ca desenator, Robert nu iese din casă decât rareori, poate şi fiindcă franceza lui este astăzi exact aceea de acum douăzeci de ani. („Le Monde des Livres”, 4 noiembrie).
Cioran în „Bibliothèque de la Pléiade“
La centenarul naşterii lui Cioran (1911-1995), prestigioasa colecţie franceză „Bibliothèque de la Pléiade” îi consacră scriitorului şi filosofului un volum de 1728 de pagini, care cuprinde cele zece cărţi pe care le-a publicat în limba franceză. Lucrul care reţine atenţia este că, după ce, mai ales ca urmare a eseului inexact şi tendenţios al Alexandrei Lagniel- Lavastine, Cioran a părut un proscris în ţara lui de adopţiune, are acum prima oară parte de onorurile publice pe care colecţia le presupune. S-a spus că, acuzat de a-şi fi făcut uitate simpatiile fasciste ale juneţii, Cioran are şansa ca Franţa însăşi să le uite. Jean-Paul Enthoven, care comentează apariţia în „Le Point” din 10 noiembrie, e de părere că întreaga operă franceză a lui Cioran reprezintă un exerciţiu original de convertire a filosofului. Nu ne aducem aminte ca în România centenarul să fi dat naştere unor evocări, analize sau reeditări.
Leonardo da Vinci la National Gallery
Cu siguranţă cea mai aşteptată expoziţie a anului şi, probabil, a secolului: la 9 noiembrie s-a deschis la National Gallery din Londra o expoziţie care găzduieşte 13 din cele 19 picturi ale lui Leonardo da Vinci, cele mai numeroase strânse vreodată laolaltă între aceiaşi pereţi. Ele provin de la Luvru, din Pinacoteca Vaticanului, din Biblioteca ambrosiană de la Milano, de la Fundaţia Czartoryski de la Cracovia şi din colecţii particulare. Lipseşte Mona Lisa, nu ştim de ce, lipseşte imensa Cena din refectoriul mănăstirii milaneze Santa Maria delle Grazie, intransportabilă din cauza dimensiunilor (4,60 pe 8,80 m.), nu şi alte câteva capodopere, cum ar fi La Belle Ferronière sau Doamna cu Hermina. În locul Cenei, organizatorii au obţinut din colecţia reginei Angliei desenele pregătitoare. Fecioara pe stânci e prezentă cu cele două versiuni, din 1486 şi respectiv din 1506, pe care Leonardo însuşi nu le-a putut pune niciodată faţă în faţă, aflate, prima, la Luvru, şi a doua, la National Gallery. Cum se ştie, Leonardo n-a pictat multe tablouri. Din cele 19, 10 sunt atestate şi 9 atribuite. Câteva, între care Leda, negăsite. Încă o dată pe atâtea sunt în litigiu. Nu se cunoaşte exact nici contribuţia lui la altele, cum ar fi Bunavestire de la Luvru. Picta foarte încet (Mona Lisa i-a luat un deceniu), exasperându-şi comanditarii, care nu erau alţii decât Lodovico şi Giulliano Medici, Lodovico Sforza, Cesare Borgia, Louis XIII şi François I. E foarte probabil ca expoziţia de la National Gallery să depăşească toate recordurile de public şi de încasări, ceea ce ar fi o răsplată meritată pentru organizatori, care au reuşit să plătească preţul asigurării şi transportului celor 13 capodopere, fără îndoială, uriaş, la care se adaugă nenumărate desene şi crochiuri extrem de rar văzute.
Colette, rediviva
Totul a început sau, mai bine zis, s-a sfârşit cu decizia ministrului francez al Culturii de a înscrie pe lista monumentelor istorice casa natală din Saint-Sauveur-en-Puisaye a scriitoarei. Mediile literare caută acum bani pentru a o renova. Colette (1873- 1954) abia ieşise dintr-un lung purgatoriu, după ce Les Nouveaux Romanciers o condamnaseră la infern: proză pe gustul bunicilor, demodată, prăfuită. Chéri, Claudine şi celelate romane ale ei, altădată atât de citite, declarate ilizibile. Era epoca în care Nathalie Sarraute afirma că Dostoievski ar fi avut de câştigat din fineţurile naratologice inventate de Le Nouveau Roman. Încet, încet, Colette îşi reocupă locul meritat în cetatea literară. Nu puţini sunt cei care îşi reamintesc că scriitoarea provocase scandal în tinereţe, afişând moravuri foarte libere, căsătorită de trei ori, lesbiană din când în când, înşelându-şi al doilea soţ cu fiul acestuia, urcând pe scenă la Moulin Rouge şi înmormântată cu funeralii naţionale, dar fără slujbă religioasă, din cauza opoziţiei Bisericii. Iat-o în 2011 onorată de un caiet din „L’Herne”, după Michaux, Cioran, Mauriac şi alţi mari scriitori. Mai multe biografii au apărut deja sau sunt în curs de apariţie. E sigur că, fie 130 de ani de la naştere, în 1913, fie 60 de la moarte, în 2014, o vor găsi pe Colette în prim-planul actualităţii literare.
O carte de doi metri
Se împlinesc 60 de ani de la moartea lui Blaise Cendrars (1887-1961), poet francez de origine elveţiană, iar în 2013, se vor împlini 100 de la publicarea, fără nici un succes, a poemului său La Prose du Transsibérien într-o ediţie originală: un volum în formă de armonică, având doi metri când era desfăşurat, dar care, strâns, încăpea într-un buzunar. Volumul este astăzi o raritate şi unul din ultimele exemplare de pe piaţă va putea fi achiziţionat cu ocazia unei licitaţii la preţul de plecare de 200.000 de euro. Restul exemplarelor pot fi citite, nu, cum v-aţi aştepta, în marile biblioteci, dar în muzee, precum Ermitage, Tate sau MoMa. Şi pentru cine nu-şi poate permite nici banii, nici călătoriile, o ediţie care costă doar 39 de euro şi are dimensiuni obişnuite, deşi e facsimilată şi ilustrată, ca şi aceea princeps, cu desenele Soniei Delanay, a tipă- rit recent fiica poetului, Miriam Cendrars, azi în vârstă de 91 de ani. Grăbiţi-vă, totuşi! Ediţia nu depăşeşte 2000 de exemplare.
Isaac Babel
Ediţia de „Opere complete” ale lui Isaac Babel (1894-1940) publicată în 2006 la Moscova a fost tradusă de curând în franceză de către Sophie Beneh: 1312 pagini. Traducătoarea comentează pentru francezi opera unuia din cei mai de seamă scriitori ruşi ai secolului trecut, puţin cunoscut în ţara lui Maupassant şi Flaubert, maeştrii săi, totuşi, dacă e să-i ascultăm propriile declaraţii. În Rusia, Babel era celebru în 1926, când a debutat cu „Cavaleria roşie”, roman-reportaj inspirat de campania în Polonia din 1920 la care a participat ca reporter de război. Arestat ca spion (recrutat de… Malraux!), Babel e torturat, obligat la mărturisiri carei compromit prietenii şi împuşcat în dimineaţa de 27 ianuarie 1940. Va fi reabilitat după moartea lui Stalin. A fost tradus şi în română. E un scriitor original şi puternic, foarte cultivat, capabil să pună la contribuţie mai multe limbi, spre spaima, dar şi deliciul traducătorilor.
