Doi turişti foarte plictisiţi
Ranuccio Bianchi Bandinelli (1900-1975) a fost un profesor de arheologie cunoscut şi stimat în Italia, care a avut neşansa, aflat sub arme în 1938, să primească ordinul de a-i însoţi ca ghid pe Hitler şi pe Mussolini. Născut într-o familie veche, antifascist, Bandinelli n-a fost deloc încântat de misiunea încredinţată, dar n-a putut s-o evite. Şi-a pus o uniformă fascistă de pe care a dat jos zorzoanele de rigoare şi a ţinut companie celor doi şefi de stat, prezentându-le pe un ton cât se putea de rece minunile Romei. Mussolini era dezinvolt, dar îşi ascundea cu greu plictiseala. Hitler privea totul cu o indiferenţă neascunsă şi emitea din când în când comentarii pe care Emmanuel Hecht le numeşte, în „L’Express” din 1 noiembrie, „abracadabranteşti”. Scrie comentatorul de azi: „Mario şi Silla, cum i-a botezat Bandinelli, sunt încrezuţi, vulgari şi, mai presus de toate, insignifianţi. Două personaje de teatru”.

Muzeul Jean Cocteau
Evreu rus de origine, fiul unui armurier al lui Trotski, născut la Bruxelles, emigrat la 10 ani în SUA şi stabilit spre sfârşitul vieţii la Menton, în Franţa, Séverin Wunderman (1938-2008) a donat oraşului Menton o imensă colecţie, valorând câteva milioane de euro, care cuprinde scrieri, desene, picturi şi altele provenind de la Jean Cocteau. Cu şase luni după moartea neaşteptată a lui Wunderman, primăria din Menton, unde se născuse Cocteau, a pus piatra de temelie a unui muzeu purtând numele scriitorului, care şi-a deschis de curând uşile pentru public. Wunderman avea 19 ani când a cumpărat primul desen de Cocteau, dând pe el câştigul său de ucenic ceasornicar pe o lună. Pasiunea o dată aprinsă îl va determina să colecţioneze 2000 de piese aparţinând lui Cocteau, fie opere ale acestuia, fie având o legătură cu viaţa maestrului. În anii 90, a creat un mic muzeu Cocteau la Los-Angeles, pentru ca, un deceniu mai târziu, să facă donaţia de care e vorba oraşului Menton. Nu s-a supărat când o expertiză a eliminat din colecţie unele piese considerate dubioase. A murit înainte de a-şi vedea colecţia adăpostită în clădirea, construită special de arhitectul De Bandoi, a Muzeului Jean Cocteau.

Sărutul
Tot mai des de la o vreme, într-o literatură saturată de sex, sporeşte interesul pentru sentiment. Alain Finkielkraut a publicat de curând o culegere de eseuri intitulată Şi dacă dragostea ar dura, care se deschide cu o fermecătoare analiză a romanului La Princesse de Clèves al Doamnei de La Fayette, roman având drept temă, se ştie, refuzul de a ceda pasiunii carnale. Autorul eseurilor se întreabă cum este citit astăzi un roman din care sexul nu doar lipseşte, dar cunoaşte o împotrivire, deloc puritană sau religioasă, bazată pe curăţenia sentimentului de iubire. Tot recent au apărut în Franţa două cărţi despre sărut. „În loc să fi sperat că săruturile mă vor conduce direct la actul sexual, mi-am dorit, din contra, să nu se întâmple nimic de felul acesta”, scrie Alexandre Lacroix în Contribuţii la o teorie a sărutului, titlu înşelător, în măsura în care cartea nu are nimic ştiinţific, ci mai degrabă un aer kierkegaardian. La rândul ei, Belinda Cannone declară în Poate sărutul: „N-am fost niciodată sărutată îndeajuns pe ceafă. De puţinele ori când am fost, am simţit o plăcere indescriptibilă. Corpul întreg se abandona sărutului.” Cu alte cuvinte, plăcerea unui sărut se dovedeşte capabilă de a o înlocui pe aceea provocată de actul sexual. Sărutul are tot atâtea înţelesuri şi însuşiri câte are dragostea. Care nu e doar eros, ci şi philia, agapé şi sophia. La fel şi în ce priveşte sărutul. Credincioşii contemporani sărută mâna preotului, după ce, în primele veacuri ale creştinătăţii, ei urmau recomandarea Apostolului Paul de a se săruta cast pe buze (osculum al romanilor), până când rigurosul papă Inocenţiu III a interzis, la începutul secolului XIII, orice alt fel de sărut decât acela al inelului pontifical. Trei secole şi jumătate mai târziu, Ronsard a reabilitat sărutul roman şi, încă, în forma cea mai erotică, aceea numită suavium, plină de lascivitate, rămasă, aşazicând, în vigoare şi astăzi. Ronsard şi contemporanii săi considerau deja sărutul drept „piatra unghiulară a dragostei”.

A Widow’s Story
Există deja un început de tradiţie în literatura nord-americană: romane autobiografice scrise de văduve. Tradiţie inaugurată de Joan Didion cu Anul unei gândiri magice şi ilustrată recent de Joyce Carol Oates cu Povestea unei văduve. Deşi naratoarea pretinde a nu fi romanciera însăşi („văduva trăieşte o poveste a cărei autoare nu este ea însăşi”), ci o oarecare Doamnă Smith, faptele sunt perfect reale. Joyce Carol Oates a fost căsătorită 47 de ani şi 25 de zile cu Raymond Smith, editorul cunoscutei publicaţii „Ontario Review”, la care au colaborat Below, Carver, Atwood, Roth, Penn Warren şi alţi mari scriitori contemporani din SUA, mort la 78 de ani în urma unei infecţii nosocomiale tocmai când se credea a fi supravieţuit unei pneumonii. Cartea relatează zi cu zi şi ceas cu ceas viaţa văduvei neconsolate. Nimic extraordinar sau inedit în această bătălie pentru supravieţuire a femeii care nu mai este, nici ea, tânără. Dar tocmai obişnuitul sentimentelor şi împrejurărilor face originalitatea romanului. Paginilor sfâşietoare le urmează altele aproape amuzante, referitoare, ele, la obiceiurile americane în materie de compătimire şi de consolare a văduviei. Un interes în plus, şi oarecum ciudat, al acestui memorial al suferinţei unei femei rămase pe neaşteptate văduvă este că el are, în viaţa reală, o urmare absolut nebănuită: Joyce Carol Oates s-a remăritat la nici un an după moartea soţului ei, când avea ea însăşi peste 70 de ani.

Fraudă intelectuală
Un psiholog olandez a fost suspendat de Universitatea din Tilburg în urma dezvăluirii de către trei tineri asistenţi ai profesorului a faptului că acesta truca rezultatele anchetelor sale ştiinţifice. De mai bine de un deceniu, Diederik Stapel publica studii ale căror date erau falsificate. De exemplu, completa el însuşi formularele de anchetă cu date care îi serveau tezele privitoare la comportamentul şi emoţiile oamenilor în prezenţa unor terţi. Trei asistenţi ai lui Stapel au remarcat incoerenţa unor procentaje din studiile profesorului şi i-au solicitat să le pună la dispoziţie datele brute ale anchetelor sale, la care nimeni nu avusese înainte acces. Profesorul i-a refuzat şi asistenţii au făcut publice îndoielile lor. Trei universităţi olandeze, din Amsterdam, Groningen şi Tilburg, la care Stapel fusese profesor, au declanşat o anchetă care a condus la dezvăluirea unor trucaje repetate. Cu acest prilej a ieşit la iveală faptul că îndoieli referitoare la concluziile studiilor psihologului mai fuseseră exprimate şi de către alţi colegi înainte, dar reputaţia ştiinţifică a lui Stapel descurajase orice analiză serioasă, ca să nu mai vorbim de eventuale măsuri contra psihologului fraudulos.

„Preşedintele d’Ormesson“
Aşa îşi intitulează un hebdomadar francez o notă despre laureatul ediţiei 2010 a Marelui Premiu Ovidius de la Neptun, scriitorul Jean d’Ormesson. Motivul? Scriitorul octogenar interpretează rolul unui preşedinte al Republicii în filmul lui Christian Vincent. Turnările au început. Locurile unde scriitorulactor este filmat sunt castelul de la Chantilly, hotelul parizian Marigny de lângă Elysée şi ambasada Olandei. Subiectul e inspirat dintr-un fapt real, deşi nu neapărat istoric, şi anume o întâlnire dintre Mitterrand şi o femeie de culoare care i-a fost bucătăreasă fidelă de-a lungul celui de al doilea septenat. Jean d’Ormesson a făcut parte dintre invitaţii la ultimul mic dejun oferit de Mitterrand ca preşedinte, cu puţine zile înainte de 17 mai 1995, când i-a cedat locul lui Jacques Chirac.