Religia, opiumul popoarelor

Cine din generaţiile vechi n-a auzit măcar o dată la şcoală faimoasa formulă marxistă din titlul acestei note? Filosoful şi lingvistul francez Jean-Claude Milner a cules şi interpretat într-o carte câteva zeci de Fraze celebre şi fragmente filosofice din toate culturile lumii, printre care fraza lui Marx despre religie. Devenită clişeu, cu sensul că religia e un drog pentru credincioşi, fraza e repusă de Milner în contextul istoric în care Marx a formulat-o. Scrie un comentator: „Religia înseamnă aici creştinismul germanic, pe care Feuerbach tocmai îl analizase ca o fantasmagorie. Cât priveşte opiumul, el este în Franţa anilor 1840 o substanţă pe care artiştii o prizează pentru capacitatea ei de a le stârni imaginaţia. La capătul unei fascinante analize logicosintactice, Milner restabileşte partea lipsă din raţionamentul lui Marx: religia aduce popoarelor ceea ce le aduce opiumul artiştilor refuzaţi de către societate, şi anume viziuni consolatoare şi speranţă, fie ea şi iluzorie. Suntem departe de critica religiei şi de a unui popor abrutizat cu ajutorul predicilor.”


„Hazlia cultură a ministrului Culturii“

Aşa se intitulează un articol din „Le Monde” consacrat doamnei Fleur Pellerin, urmaşa în ministerul cu pricina a unor Malraux sau Jack Lang. Nu scriem în această pagină prima oară despre doamna ministru. Am mai făcut-o o dată, când i-am semnalat declaraţ ia stupefiantă că n-a mai citit nici o carte în ultimii doi ani. De data asta avem explicaţia faptului. Fleur Pellerin crede că ministerul (nici ministrul) nu trebuie să fie unul al culturii, ci unul al industriilor culturale şi al comunicării pe internet, în care cartea, indiferent de suport, nu-şi mai găseşte locul. Sunt şi la noi unii care gândesc la fel. Am semnalat într-un „Ochi magic” relativ recent că în „Dilema veche” o doamnă, tot o doamnă, relata viaţa culturală de nu mai ştim unde în aceiaşi termeni, ignorând tot ce ţinea de cultura propriu-zisă. Nu degeaba Fleur Pellerin a lucrat înainte la Curtea de Conturi: ea traduce cultura în termeni de fiscalitate. Pătrunderea societăţii Netflix pe piaţa franceză a filmului i s-a părut un potenţial succes economic. Cât despre plata artiştilor, care e de câtăva vreme în atenţia Comisiei Europene, de ce să ne mai preocupăm, dacă pirateria aduce economii substanţiale statelor? Cineastul francez Christophe Honoré spunea pe France Inter că Fleur Pellerin nu e „ministrul artiştilor, ci al industriilor culturale”. Et pour cause!


Aristotel în Pleïade

Marele filosof grec din secolul şase î. Chr. (384-322) intră în fine în prestigioasa serie editorială franceză La Pleïade şi nu oricum, ci cu întreaga operă: Etica, Politica, Retorica, Poetica şi Metafizica. 1664 de pagini pe hârtie de Biblie. 64 de ani după maestrul său Platon, fondatorul Academiei. Lui Aristotel revenindu-i fondarea Liceului. Maestru, la rândul lui, al lui Alexandru Macedon. Redescoperit în Evul Mediu de arabul Averoes, din care Borges va face eroul unei povestiri minunate, şi de Sfântul Toma, Aristotel e caracterizat de Dante drept „patronul celor care ştiu”. Metafizica debutează cu aceste cuvinte: „Prin natura lor, toţi oamenii doresc să ştie”. Pe vremea când arabii se ocupau cu filosofia, ca Averoes, nu cu tăierea capetelor „câinilor necredincioşi”, precum islamiştii radicali de azi, Aristotel a fost redat Occidentului tocmai de înaintaşii acestora din urmă. El îşi învăţa elevii mergând pe jos, de unde denumirea filosofilor din şcoala lui: peripateticieni. Socrate prefera amfiteatrului strada. Ca Noica în zilele noastre, plimbându-şi emulii pe potecile Păltinişului. În ideea, probabil, că mişcarea prinde bine gândirii. Ambele se desfăşoară pas cu pas.


Palmares

„Le Point” publică în numărul din 20 noiembrie o listă de cărţi nepremiate toamna abia încheiată de nici un juriu, nici Goncourt, nici celelalte. Între aceste cărţi, este şi Mica comunistă care nu surâdea niciodată de Lola Lafon, despre care am scris şi noi în această pagină. Eroina cărţii este, fireşte, Nadia Comăneci. Nu lipseşte Imperiul lui Emmanuel Carrère, care era dată de mulţi drept cartea anului în Franţa, dar căreia i-a fost preferat un roman palid al unei scriitoare de care n-a auzit nimeni. Bravo, Bernard Pivot şi compania! Nici măcar aflat între primii candidaţi la premiile toamnei 2014, este prietenul nostru, laureat al Marelui Premiu Ovidiu de la Neptun, Jean d’Ormesson, cu o carte splendidă, Ca un cântec de speranţă. „Le Point” îl situează în poziţia a patra. Ca să nu mai vorbim de Voltaire-contraatac, eseul lui André Glucksman, despre care am scris şi noi, cea mai bună replică la oroarea cărţii şovine a comicului Eric Zemmour, Sinuciderea franceză. Alt candidat „nefericit” (cum spun francezii) la premii, despre care de asemenea am scris în această pagină, este Kamel Daoud, jurnalistul algerian, autor al unui excepţional roman, Meursault, contra-anchetă. Ancheta din „Le Point” îi face dreptate şi lui Pascal Bruckner, autor al unei autobiografii extrem de interesante.


„Istoria Franţei povestită nepoţilor mei“

Admirabilul titlu aparţine unei cărţi monumentale scrise de unul dintre marii istorici francezi, François Guizot. Contemporan cu Thiers, dar mai puţin ilustru după moarte decât acesta, Guizot a fost profesorul lui Tocqueville şi Michelet, prim-ministru sub Louis Philippe şi ministru al Învăţământului, cel care a pus bazele şcolii primare în 1832. Urmaşul său Jules Ferry va fi însă cel care, în timpul celei de a III-a Republici, se va bucura până azi de laurii fondatorului învăţământului şcolar modern. Guizot şi-a avut prima biografie abia de curând. Neşansa l-a urmărit până în zilele noastre. Deocamdată, biografia, se pare, remarcabilă, n-a suscitat decât o notă în josul unei pagini dintr-un hebdomadar.


Un film despre Cecenia

Michael Hazanavicius, autorul filmului Artistul, primul regizor francez care a primit Oscarul, revine cu un film extrem de curajos despre conflictul ruso-cecen din anii 1999- 2000: Căutarea. Acţiunea se desfăşoară în Cecenia, unde autorul filmului a făcut numeroase interviuri. „Am fost acolo, am discutat cu oamenii”, declară Hazanavicius în „L’Express”. Ca şi alţii, regizorul protestează contra pirateriei şi a prăbuşirii industriei de DVD, ca urmare a disponibilităţii filmelor pe internet.


L’Obs

În noul format, „Le Nouvel Observateur” se numeşte „L’Obs”. Se sacrifică şi el pe altarul prescurtărilor la modă de care abuzează în ultimele decenii limba franceză. Docu (document), bénef (beneficiu), info (informaţie), réac (reacţionar) şi altele. În dezbaterea găzduită de numărul ultim pe noiembrie, se face o extrem de acidă descriere a deraierilor francezei uzuale de la normele limbii literare. Prescurtarea e doar una din ele. În plină epocă ecologistă, în care toată lumea e interesată de protejarea solului şi subsolului, a modelului social şi a industriei naţionale, tocmai limba, expresia specificului şi a identităţii naţionale e lăsată de izbelişte. Ceea ce nu se întâmplă numai în Franţa, dar şi în România şi în alte ţări. Se refuză metodic îmbogăţirea prin mijloace interne a limbii, dar sunt acceptate anglicisme inutile. Şi nu e vorba de domenii precum informatica sau tehnicile noi, unde partida e de mult pierdută în favoarea englezei americane. E vorba de domenii cum sunt mass-media, jurnalismul, literatura, în care vocabularul autohton n-are absolut nici o nevoie de „înlocuitori” anglo-saxoni. Totodată, sinonimia, care a fost mereu o sursă de îmbogăţire nuanţată, nu ţine pasul cu monopolul câte unuia din cuvinte. Expresii diferite ca sens, dar apropiate ca formă, cedează în favoarea celei mai simple. Exemplele sunt nenumărate. „Folosirea englezei e un simulacru, o iluzie”, scrie Jean Julien, ca acele mărci englezeşti puse pe produse pur franceze, nu de alta, dar „ca să ne facă să ne credem că suntem alţii”. Ciudat abandon al identităţii unui popor atât de orgolios! Cât despre jurnalista Christine Ockrent, care l-a intervievat pe Shimon Perez în engleză, deşi se ştia că liderul israelian vorbeşte curent franceza, ce ar fi de spus?