Leonid Dragomir,
Al. Th. Ionescu.
Un om care te
obliga să gândeş
ti, Editura
Cartea Românească,
Bucureşti,
2017, 96 pag. apropiaţii îi spuneau „Puiu“ sau
„Altehaş“, prin pronunţarea legată
a celor două prenume prescurtate
(Al. Th.), alintîndu-l ca răsplată pentru neastîmpărul
luminos cu care îi întîmpina. Dacă i-ar fi spus
pe numele de familie, l-ar fi pedepsit, cufundîndu-
l în marea de anonimi pe care larga răspîndire
a ştampilei „Ionescu“ o iscă mereu. Puiu nu
impunea prin statură, dar vioiciunea pe care
o emana îl păstra mereu în centrul atenţiei. Era
„lasciv“ în sens etimologic, fiind atins de un
dinamism necurmat, un soi de zburdălnicie
superioară, graţie căreia juca mai tot timpul
rolul de vioara întîi. Era genul de om spre
care, de cum se afla într-un anturaj, toate privirile
se duceau spontan. Se născuse în 1950 într-un
sat obscur din Teleorman şi studiase, în intervalul
1970-1974, Filologia la Universitatea „Babeş-
Bolyai“ din Cluj, oraş în care de altfel avea să
debuteze, cu articole în revista „Echinox“, al
cărei redactor a fost între 1972 şi 1974. Ordaliţiul
pedagogic şi-l va ispăşi la liceele din Curtea
de Argeş, unde îl va întîlni în anii 1980 pe Leonid
Dragomir, un tînăr în căutare de părinţi spirituali,
a cărui ahtiere după mentori vii îşi va găsi în
profesorul de română limanul dorit: un spirit
înzestrat cu virtutea de a le insufla efebilor
emulaţie.
Între cei doi se va înfiripa un „arc voltaic“
de pe urma căruia tînărul, îndrumat în lecturi
şi încurajat în proiecte, va creşte sub ochii
pedagogului. „Niciodată, cred, n-am gîndit
cu atîta patos ca în perioada de maximă intensitate
a prieteniei noastre. Iar el avea un cult al prieteniei,
al bucuriei de a fi împreună. În anii ‘90 ai secolului
trecut a reuşit să creeze în jurul revistei «Calende»
o emulaţie intelectuală cum nu a mai fost niciodată
de atunci. Îi plăcea cu adevărat, de fapt aceasta
era marea lui vocaţie, să-i ajute pe tineri să se
descopere, să înainteze către a fi ei înşişi.
Generozitatea sa ne făcea să ne depăşim inhibiţiile
şi să încercăm să dăm tot ce aveam mai bun.“
(p. 9)
Volumul de faţă s-a născut dintr-o nostalgie
căreia nu i s-a închis rana. Murind pe neaşteptate
în 2009, Al. Th. Ionescu a trezit în Leonid Dragomir
o dezamăgire de ordin vacant, ca sub şocul unei
dispariţii bruşte, de pe urma căreia a căpătat
presimţirea că, în materie de îndrumători,
absenţa lui Puiu nu poate fi înlocuită. Mai mult,
moartea a fost însoţită de o întîmplare
macabră, din categoria coincidenţelor
de ordin telepatic, pe care Leonid
Dragomir şi-o notează în jurnal: „28
martie 2009. La trezire, soţia mea
găseşte o vrabie moartă în balcon.
Nu se întîmplase niciodată. Peste
puţin timp mă sună Augustin Doman
să-mi spună că a murit domnul
Ionescu.“ (p. 6)
Rezultatul acestei melancolii
nealinate este o antologie de texte,
cu şi despre Al. Th. Ionescu, al cărei
rost e străveziu: un elogiu postum
adus mentorului. Din păcate, la
capătul antologiei rămîi cu o impresie
ingrată: dacă omul Al. Th. Ionescu
avea un har aparte, el nu se regăseşte
în scrisul său, scurtele fragmente pe
care Leonid Dragomir le-a ales spre
a-i ilustra stilul făcînd dovada
unui gazetar ironic, sprinţar şi
inteligent, dar care nu a avut privilegiul de a
pune pe hîrtie ceva memorabil. Altfel spus,
intelectualul viu era mai valoros decît scriitorul,
volumul fiind o colecţie de citate al căror sens
nu-ţi smulge vreo admiraţie deosebită în privinţa
farafastîcului stilistic pe care Al. Th. Ionescu
îl punea în pagină. Cu alte cuvinte, cartea este
expresia unei recunoştinţe al cărei merit stă cu
precădere în dorinţa lui Leonid Dragomir de
a-l evoca pe mentor, şi mai puţin în farmecul
inexistent al textelor maestrului. Într-o epocă
a ingratitudinii epidemice, gestul lui Leonid
Dragomir e lăudabil, atîta doar că nu are acoperire
în litera lui Al. Th. Ionescu, ci doar în elevaţia
pe care persoana lui vie pesemne că o avea.
